Bogățiile nepătrunse ale lui Cristos

de T. Austin-Sparks

Capitolul 6 - Bogățiile slavei Sale: calea slavei

În orele ce ne-au mai rămas vom petrece puțin timp cu o altă bogăție de nepătruns și anume: ”bogățiile slavei”. Există două versete pe care vreau să le citesc.

”Și să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă” (Rom.9:23). ”Și-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru”(Efes.3:16).
Cred că este nevoie să vă amintesc că în Scriptură, harul și slava merg mână-n mână. ”Domnul va da har și slavă” (Ps.84:11) și ”ne-a rânduit spre lauda slavei harului Său” (Efes.1:6). Slava este rezultatul harului; harul este pentru slavă.
În ce privește acest cuvânt ”slavă” nu este ușor de înțeles și dacă vă pot aduce aminte, el este atașat mai întâi de fiecare persoană a dumnezeirii, de Dumnezeul triunic. Se vorbește despre Dumnezeu ca fiind Dumnezeul slavei. Ștefan a spus: ”Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam” (Fapte 7:2). Pavel în rugăciunea sa a spus că își pleacă genunchii înaintea ”Tatălui slavei” (Efes.1:15:17). ”Tatăl slavei” însemna pur și simplu: Sursa slavei, izvorul și începutul slavei, Autorul Slavei.
Se face referire la Domnul Isus de mai multe ori ca fiind ”Domnul Slavei”. Scriind corintenilor, apostolul, când vorbește despre nebunia înțelepciunii fruntașilor acestui veac, spune că dacă ar fi avut adevărata înțelepciune, nu l-ar fi ucis pe ”Domnul slavei” (1Cor. 2:6-8). Domnul Isus este ”Domnul slavei”. Dacă Tatăl înseamnă Sursa, atunci Domnul Isus înseamnă Guvernarea. Guvernarea i-a fost încredințată Lui, este pusă pe umerii Lui și El va guverna toate lucrurile având în vedere slava, la care vom privi imediat.
Iar apoi în ce-L privește pe Duhul Sfânt și Ell este numit ”Duhul Slavei”. Ca ”Duhul Slavei să se odihnească peste voi” (1Petru 4:14). Astfel toată dumnezeirea este caracterizată de gândul slavei. Iată, acesta este Dumnezeul triunic al slavei! Gândiți-vă din nou! Veți vedea că întreaga Biblie face referire la slavă. Ea începe cu Dumnezeu ca Dumnezeul Slavei, continuă apoi cu o situație lipsită de slavă, dar pe care o transformă într-una slăvită încât Dumnezeu a putut spune: ”Este foarte bine.” (Gen.1:31). Și ori de câte ori este astfel, adică este ”foarte bine” aceasta reprezintă slava! Biblia se încheie cu: ”Ierusalimul, cetatea sfântă se cobora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu” (Apoc.21:10,11). Așadar Biblia este învăluită de gândul slavei. Creștinismul la fel! Începutul său a fost slăvit, a fost plin de slavă, iar ultimul lucru cu privire la el este că va fi învăluit de slavă. Biserica face referire la slavă. Ea s-a născut în slavă în ziua Rusaliilor! Într-adevăr, aceea a fost o zi a slavei (Fapte 2). Și ultimul lucru despre Biserică este acel strigăt puternic din inima apostolului: ”Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor!” (Efes.3:20-21). Aceea este slava în Biserică în vecii vecilor!
Cristos este încununat cu slavă, deși din punctul de vedere pământesc, venirea Lui în această lume a fost în umilință, în sărăcie, în neputință. Totuși, în cer, era ”Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte” (Luca 2:13,14). Când Fiul Lui Dumnezeu S-a întrupat, din punctul de vedere al cerului, a fost o zi slăvită căci cerul știa ce înseamnă acest lucru! El a mers pe calea suferinței și a durerii, a umilinței și a Crucii, dar este doar un cerc sau un ciclu, pentru că apoi El Se întoarce iar în Slavă. Iată o imagine măreață a Lui întrucât El era îmbrăcat cu slavă înainte de existența lumii! El S-a rugat: ”Tată, slăvește-Mă cu slava pe care o aveam la Tine, mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Fiul era egal cu Dumnezeu în slavă înainte de întemeierea acestei lumi. Iar Dumnezeu L-a primit din nou în slavă și ”L-a înălțat foarte mult și I-a dat numele, care este mai presus de orice nume”. Un nume slăvit! Vedeți voi cum totul se rotește în jurul slavei și că ea este finalul, ea este prioritatea? Trebuie să ne oprim și să delimităm aceste lucruri. Ce este slava? Poate că este cel mai greu cuvânt de definit și de explicat, deși nu este cel mai greu lucru de înțeles și de cunoscut. Există două aspecte ale slavei: unul este expresia sa, manifestarea sa, efectul său, puterea sa, căci ori de câte ori ajungeți în prezența slavei sunteți afectați de ea, sunteți afectați foarte mult. În principal, în vechea dispensațiune, când lucrurile erau tratate pe calea simțurilor și nu spiritual, adică prin simțurile umane, atunci când Dumnezeu avea de-a face cu omul pe baza vieții lui conștiente, în acea dispensațiune slava se putea vedea. Exista strălucire, o adiere, o putere extraordinară de care oamenii erau conștienți prin simțurile lor. Puteau vedea și simți ceva în sufletele lor. Expresia slavei nu era o nebuloasă, nu era abstractă; ci era ceva la care priveați. Vă veți aminti că acest lucru a fost adevărat la apariția slavei: adesea era un lucru îngrozitor, dar întotdeauna era un lucru plin de putere! Totuși, aceasta este doar o latură. Aceasta era expresia sau manifestarea slavei.
Acum, se crede că înainte de căderea și păcatul lui Adam, exista ceva cu privire la trupul lui care semăna cu o mantie de slavă, ceva slăvit și frumos. Iar când a căzut și a păcătuit, el a pierdut acea haină a slavei și a cunoscut că era gol. Dumnezeu trebuia să-l îmbrace simbolic cu răscumpărarea. Dacă ați văzut pe cineva cu adevărat născut din nou, scos din adâncimi, există ceva pe fața lui care vobește despre slavă. Sau să spunem invers, când cineva trăiește fără atingerea Domnului, acel lucru, acea slavă de pe fața lor dispare. Nu este adevărat? Poate spuneți: ”Fața lor nu mai este cum a fost, ceva s-a pierdut, au pierdut ceva”. Spuneți cum vreți, dar la ce vă gândiți este că slava în expresia ei s-a depărtat.
Aceasta este latura exterioară a lucrurilor care poate fi explicată într-o anumită măsură. Există o altă latură, un aspect mult mai adânc și acesta reprezintă temelia slavei. Care este temelia slavei? Care este esența slavei? Care este motivul din spatele slavei? Care este natura slavei? Ce stă în spatele manifestării slavei? Este o slavă de moment sau o slavă veșnică? Slava este expresia satisfacției naturii lui Dumnezeu. Iată o definiție la care să vă gândiți și să meditați. Dacă veți face astfel, multe pasaje din Cuvânt vă vor arăta cât de adevărat este acest lucru.
Slava este expresia satisfacției naturii lui Dumnezeu. Chiar natura lui Dumnezeu, sfântă, dreaptă, adevărată și tot ce mai cuprinde ea, atunci când este satisfăcută există o stare de slavă. Dacă Dumnezeu găsește ceea ce corespunde Ființei Sale, dispoziției Sale, naturii Sale, modului Său de gândire, modului Său de acțiune și tot ce Îl alcătuiește pe Dumnezeu în esență, atunci acolo va exista o stare de slavă. Dacă Dumnezeu găseste ceea ce răspunde Lui Însuși, atunci va exista o stare de slavă. Va exista slavă când lucrurile vor fi așa cum Dumnezeu le dorește; da, acolo va exista slavă! Mai devreme, ne-am referit la creație, iar Dumnezeu a făcut toată lucrarea în așa fel încât a putut spune despre ea: ”Este foarte bine”. A fost într-adevăr o stare slăvită, cu adevărat slăvită. Dragi prieteni, ne-ar fi prins bine să fim de față acolo, căci exista o atmosferă plină de mulțumire și satisfacție, de odihnă, de pace și bucurie. Nu exista nimic care să vă deranjeze, să vă irite, Dumnezeu era pe deplin satisfăcut! A fost o stare slăvită în creație!
Să urmărim slava în altă direcție – priviți la Cort. Dumnezeu a prescris un plan meticulos, detailat al Cortului, deoarece acesta nu era doar un Cort la care Dumnezeu Se gândea tot timpul, ci el Îl reprezenta pe Fiul Său. De aceea porunca a fost: ”Ai grijă să faci toate lucrurile după modelul care ți-a fost arătat pe munte.” Și când a fost terminat și toate lucrurile au fost făcute până la ultimul detaliu, până la ultimul fir de ață și ultima gămălie de ac, atunci slava a coborât și a umplut Cortul. Toate lucrurile erau în concordanță cu gândul lui Dumnezeu! Așadar exista slavă! Fiecare parte a Cortului era slăvită și tot cortul era slăvit, deoarece fiecare detaliu al lui corespundea voiei lui Dumnezeu.
Așa era și în cazul preoților, marilor preoți și fiilor lor. Ni se spune că erau îmbrăcați cu veșminte de slavă, rânduite de Însuși Dumnezeu. În ce privea îmbrăcămintea lor: materialul, culorile, forma, mărimea totul era prescris de cer. Iar când preoții erau îmbrăcați după gândul lui Dumnezeu, îmbrăcămintea lor era numită ”veșminte de slavă” - adică, Dumnezeu era satisfăcut! Și ceea ce era adevărat în privința Cortului, cu toate detaliile lui și în cazul preoției, avea să fie adevărat și în privința Templului de mai târziu.
Când David a primit modelul Templului și reiese foarte clar că l-a primit, el a spus: ”Fiecare lucru pe care l-am primit de la Domnul”. Când Templul a fost terminat, slava a umplut Casa Domnului așa de mult încât preoții au fost nevoiți să iasă afară. Toate aceste lucruri legate de Cort, de Templu, de Preoție și de tot ceea ce Dumnezeu încuviințase, arătau spre Noul Testament, spre Cel care era împlinirea tuturor acestor lucruri, prin Persoana Sa. Tot ce era în Fiul satisfăcea așa de mult pe Dumnezeu încât El a fost transfigurat și îmbrăcat cu slavă. Îmbrăcămintea Lui era albă, strălucitoare, El fusese slăvit pe muntele schimbării la față, deoarece în fiecare detaliu, El Îl satisfăcuse pe Dumnezeu Tatăl (Matei 17:1-2). Dacă după acel moment El a trebuit să coboare de pe munte, să meargă la Cruce și să sufere toată agonia, umilința și durerea, asta nu s-a datorat faptului că El Îl dezamăgise pe Tatăl, ci pentru că voia să ne ducă și pe noi la slavă, pentru că voia ca și noi să ajungem să-L satisfacem pe Dumnezeu.
Aceasta este temelia slavei: satisfacția lui Dumnezeu. Puteți vedea în pasajele menționate momentul când slava coboară și umple fiecare colț. Pentru ca aceasta să se întâmple, omul trebuia să iasă afară. Aceasta este esențial pentru slavă: excluderea absolută a naturii omului. Omul este problema; el este cel care distruge și limitează slava. Omul natural este cel care se împotrivește slavei. Ori de câte ori ocupă un loc în lucrurile divine, atunci slava este fie limitată, fie înlăturată complet. Totuși, în Domnul Isus nu există nimic din natura omului. În Cristos, primul Adam, întreaga rasă a fost dată la o parte, iar Cristos este noua ordine care răspunde gândului lui Dumnezeu în ce privește omul. Și doar în Persoana lui Cristos omul poate sta în Lumina Veșnică a lui Dumnezeu și poate lua parte la lucrarea Sa Desăvârșită, adică poate fi glorificat.
Când Dumnezeu este satisfăcut slava este spontană; ea se revarsă pur și simplu. Nu trebuie să fie invocată, nici implorată. Pur și simplu vine atunci când Dumnezeu este satisfăcut. Dacă Dumnezeu este satisfăcut există mărturia spontană a sălășluirii Duhului slavei în noi, aceasta ducând la odihnă și la un simțământ de bucurie. Este destul de inexplicabil acest lucru și totuși, el este prezent deoarece Domnul este satisfăcut pe deplin. Această stare de mulțumire a lui Dumnezeu, de plăcere deplină și răspunsul la natura Lui este ceea ce Duhul Slavei lucrează astăzi în Biserică și în membrii ei. Nu explică aceasta, toate activitățile Duhului Sfânt în viețile noastre și în copiii lui Dumnezeu strânși laolaltă? Dragi prieteni, Domnul lucrează sau încearcă să lucreze în măsura în care Îl lăsăm să lucreze, în măsura în care Îi răspundem și ascultăm de poruncile Duhului Slavei. Domnul lucrează în noi și cu noi ca membri ai Bisericii Sale, așa încât la sfârșit, Biserica să fie prezentată ”o biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau ceva de felul acesta” (Efes.5:27). Este o Biserică Slăvită. ”A Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor!” Obiectivul din spatele tratativelor lui Dumnezeu față de noi este slava!
Nu simțim întotdeauna că așa stau lucrurile, nu–i așa? Nu pare să fie mereu așa. Foarte adesea, pare chiar contrariul și totuși, este adevărat. Dar aici, ca și copii ai Domnului trebuie să ajungem la o anumită înțelegere, recunoaștere și acceptare a disciplinei ca parte a lucrării slavei. Slava lui Dumnezeu, atingerea ei, manifestarea ei este la lucru doar acolo unde ea are cale liberă și ocazie potrivită. Dacă există vreo stare care limitează slava, care împiedică slava, care alterează slava, atunci acestea trebuiesc tratate prin disciplină, trebuiesc înlăturate. Este un lucru foarte important pe care trebuie să-l recunoaștem: disciplina face parte din lucrarea slavei.

Un alt lucru pe care trebuie să-l recunoaștem în acest sens este că slava lui Dumnezeu este atinsă de obicei pe calea necazurilor. Priviți la cartea Faptelor! Cum ați numi această carte? O puteți numi diferit: ”Faptele apostolilor”, ”Faptele Duhului Sfânt” sau simplu ”Fapte”. Mă întreb dacă v-ați gândit vreodată că ar putea fi numită: ”Cartea Slavei lui Dumnezeu” sau ”Cartea Slavei lui Cristos”?! Nu întotdeauna pare să fie așa, dar să privim din nou la ea din acest punct de vedere. Am spus că începe cu Biserica născută în slavă. Fără îndoială că așa stăteau lucrurile. Ziua Rusaliilor a fost o zi a slavei și cerul a coborât pe pământ. Duhul Slavei a venit și a existat o stare slăvită de bucurie, de nădejde, plină de viață și perspective noi. A fost o zi când Petru a putut spune: ”Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Cristos din morţi, la o nădejde vie” (1 Petru 1:3). Aceasta a fost atmosfera și natura acelei zile de Rusalii: ”Născuți din nou la o nădejde vie”. Aceasta era ziua slăvită care urma disperării îngrozitoare de mai 'nainte.
Să mergem mai departe și să urmărim cursul slavei prin cartea Faptelor. Nu va trece mult până ajungem la relatarea îngrozitoare a martirajului lui Ștefan. Vedem mânia, ura, malițiozitatea, stricăciunea, duhurile necurate cum se împotrivesc lui Cristos, cum se împotrivesc acestei ”Căi” așa cum o numeau ei. Îi vedem cum se aruncă asupra acestui tânăr Ștefan, pe care l-au târât afară din cetate și l-au omorât cu pietre (Fapte 7:59). Poate spuneți: ”Aceasta nu este decât tragedie, înfrângere, calamitate, piedică!” Dar Ștefan a spus: ”Văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7:56)”. ”Și toți care priveau la el au văzut fața lui, asemenea unei fețe de înger” (Fapte 6:15). Aceasta era slava și era o slavă atât de reală și atât de îngrozitoare încât martorul împotriva lui Ștefan – Saul, care a devenit Pavel - și care a participat la moartea lui, a fost străpuns în inimă, a fost mișcat în toată ființa lui și forțat să intre în fortăreață. Acolo rivalii săi l-au salvat, l-au salvat de propria conștiință.
Totuși, din Ștefan s-a născut Pavel. Este aceasta disperare? Este aceasta înfrângere? Dumnezeu este foarte ingenios. Domnul Isus, dacă pot folosi Numele Său, este foarte inteligent. Toți oamenii, diavolul, pământul și iadul se pot uni împotriva Cristosului lui Dumnezeu, Cristosului Slăvit. Ce urmează? Nu trageți rapid concluziile, nu vă grăbiți în a da un verdict. Priviți până la sfârșit! Noi trăim în scrisoarea către Efeseni, cel mai minunat document care a fost scris vreodată de om. Acesta a fost scris datorită morții lui Ștefan, datorită martirajului lui Ștefan. Observați, astfel de lucruri face slava! Și dacă credeți că acest lucru mai trebuie întărit, ei bine, în regulă, mergeți mai departe la următoarea confruntare.
Irod l-a arestat pe Iacov și l-a trimis la moarte. Aceasta părea o lovitură îngrozitoare. Diavolul lucra acum cu succes, triumfător, s-a atins de acest grup apostolic și a ucis pe unul din membrii lui (Fapte 12:1-2). Dar Irod s-a ridicat împotriva Slavei. Și înainte să terminați capitolul în care este consemnată fapta lui împotriva Domnului Slavei, Irod însuși este nimicit și mâncat de viermi, iar lucrul pe care îl citim în versetul următor este: ”Dar Cuvântul lui Dumnezeu creștea și se răspândea” (Fapte 12:21-22). Vedeți reacția slavei? Aceasta este slava, nu-i așa?!
Puteți vedea cum slava este atinsă în urma necazurilor și numai pe această cale cunoașteți ce este adevărata slavă. Ei bine, Irod se gândise că fusese un lucru bun să-l ucidă pe Iacov, întrucât le făcea plăcere iudeilor; și își mai pusese ochii și pe Petru, trimițându-l la închisoare. Dacă murea și Petru, acesta avea să fie un lucru de proporții uriașe. El își ia toate precauțiile pe care le poate lua un om în poziția sa de a-l ține în siguranță pe Petru. O, el îl aruncă pe Petru în temnița întunecată, picioarele îi sunt legate în butuci și patru gărzi de soldați păzesc închisoarea. Se pare că acum nu mai există nici o speranță pentru Petru din partea iadului și a oamenilor, dar ce avea de spus Slava? Domnul Slavei este și El interesat de acestă problemă și nu are de spus decât atât: ”O, nu! Nu! Nici vorbă de așa ceva!” Îngerul Domnului, așa cum știți, îl viziteză pe Petru și lanțurile lui cad. El se îmbracă. I s-a spus să-l urmeze pe înger și porțile de fier s-au deschis (Fapte 12:7-10). Ce s-a întâmplat cu cele patru gărzi de soldați? Abia dacă se spune ceva despre ele, ca și când nici n-ar fi existat! Și iată-l pe Petru liber!
Puterile răului se luptă din răsputeri împotriva Domnului Slavei și cât de simplu răspunde Domnul Slavei! ”Căci Biserica nu înceta să înalțe rugăciuni la Dumnezeu pentru el”. Biserica a fost mișcată și a mijlocit în acea seară, s-a devotat pe deplin rugăciunii înaintea lui Dumnezeu. Cuvântul spune că: ”Stăruiau continuu pentru el.” Cuvântul a stărui înseamnă: ”întins la maxim”. Biserica se ruga fierbinte, lua această problemă la modul cel mai serios. Domnul Slavei intră și rezolvă marea problemă atât de simplu! Puterea infinită poate lucra pe o cale atât de simplă ca și în cazul eliberării lui Petru de puterile întunericului.
Mai departe, în cartea Faptelor, îl vedem pe Saul din Tars arzând, condus de o mânie colerică, de ură, este asemenea unui cazan clocotind care dă pe dinafară împotriva celor care mergeau pe ”această Cale” (Fapt 9:2; 18:25, 26; 19:9, 23; 22:4; 24:14, 22). Saul din Tars merge la marele preot și spune că ”Dacă îmi veți da documente sub autoritate, voi merge până la cel mai depărtat oraș și îi voi aresta pe toți care se țin de această Cale, îi voi duce în temniță și la judecată și, dacă este nevoie, la moarte”. El obține documentele, pergamentele autorității, garanția arestării și pleacă la drum spre cetatea îndepărtată a Damascului, unde știa că există un grup de oameni care urmau această ”Cale”. Saul, ”suflând încă amenințare și ucidere”, a plecat la Damasc. Dar Domnul Slavei i-a ieșit înainte. Slava l-a trântit la pământ. (Fapt 9:4). Pentru tot restul vieții lui, acest om Pavel a cunoscut înțelesul slavei și a vorbit despre ea la modul absolut.
Din nou, esența este că slava vine pe calea necazului, a suferinței și a înfrângerii aparente. Adică, diavolul și reprezentanții lui par să aibă succes. Uneori se pare că Satan a învins, că a avut succes, dar nu acesta este finalul istorisirii. Apoi îl însoțim pe Pavel dintr-un loc în altul, mergem cu el în toate cetățile pe care le-a vizitat și vedem ce se întâmplă. Mai târziu el a spus că Duhul Sfânt îl avertiza că în fiecare loc unde ajungea îl așteptau lanțuri și necazuri. Cât de adevărat a fost! Nu putem să parcurgem tot traseul său, dar sigur ne aducem aminte de Listra și locuri asemănătoare. Dintre toate ne vom ocupa de Filipi. El a mers în Filipi, iar forțelor întunericului, ale lui Satan îl găsesc pe Pavel în tăcere, în temniță, din nou înlănțuit, cu spatele sângerând în urma loviturilor. Cu siguranță că Satan a câștigat acum! Ziua era a lui! Cu siguranță aceasta era înfrângerea și lovitura de grație. Dar știm cuprinsul istorisirii! Domnul slavei era interesat și El de această problemă, iar când este nevoie, Domnul Slavei poate produce un cutremur și poate clătina o temniță din temelii, poate elibera prizonierii, poate mântui un temnicer și toată casa lui și apoi poate zidi biserica din Filipi, căreia apostolul Pavel îi va scrie mai târziu: ”Preaiubiții și mult doriții mei, bucuria și cununa mea... ” (Filipeni 4:1). El a putut spune depre ei: ”cununa slavei”, amintindu-și începutul lui în mijlocul lor, locul de unde a pornit! El face chiar referire la ei atunci când le scrie Tesalonicenilor: ”După ce am și suferit mai înainte și am fost insultați în Filipi...” (1Tes.2:1-2). ”Am fost insultați” spune el! Am fost insultat în Filipi! Dar prin acea rușine, prin acea împotrivire a venit slava!
Nu știu unde să închei acest subiect al bogățiilor slavei Sale! Tot Noul Testament a înflorit acum pentru noi! Vedeți voi punctul central? Apostolul Ioan are multe de spus despre această slavă chiar de la începutul Evangheliei sale. Acolo este nunta din Cana Galileii și eșecul în cazul vinului. Aceasta arată către sfârșitul tuturor resurselor umane unde omul nu mai poate face nimic. Atunci intervine Domnul Slavei. Și ce spune? ”Acest început al semnelor l-a făcut Isus în Cana din Galilea și și-a arătat slava”. (Ioan 2:11). Slava se vede acolo unde se termină resursele omului, unde situația din punct de vedere omenesc este foarte neajutorată. Aceasta este calea slavei. Iar apoi Lazăr: ”Boala aceasta nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea” (Ioan 11:4). Iar surorilor lui nedumerite le spune: ”Nu v-am spus că, dacă veți crede, veți vedea slava lui Dumnezeu?” (Ioan 11:40). Dar arătarea slavei este acolo unde nu mai există nici o speranță umană! Acolo unde omul este absolut neajutorat acolo intervine slava!
Aș dori să credem acest lucru! Să-l credem întotdeauna când lucrurile sunt complet deznădăjduite. Când ne este imposibil să mai facem ceva, când trebuie să dăm drumul situației și să spunem: ”Doar Domnul, Dumnezeul Atotputernic Se mai poate ocupa de această situație!” Să fie oare aceasta calea slavei?! Aș vrea să avem încredere în ea cu adevărat! O, de am crede întotdeauna că aceste situații care par adesea lucrarea diavolului și a triumfului său absolut, reprezintă calea slavei! O, de am putea privi la sfârșit când totul va fi dat pe față! Acolo nu veți mai vedea tragedie, nici înfrângere, ci doar slavă datorită harului!

Satan era hotărât să nimicească slujirea lui Pavel și chiar pe el însuși. În toată Asia, lucrurile au condus la formarea bisericilor. Bisericile, care își datorau existența acestui om și tot ce aveau din punct de vedere spiritual aveau de la el și de la Domnul, i-au întors spatele. În 2 Timotei 1:15 el spune: ”Toți cei din Asia m-au părăsit.” Frații mincinoși l-au trădat. Și ce concentrație a întunericului s-a strâns și focalizat asupra temniței din Roma! Totul spunea de fapt același lucru: în sfârșit, Pavel este limitat! Lucrarea lui se stinge! S-a scurtat durata exercitării funcției pe care o avea, a influenței și a vieții lui! Iată prin ce stare satanică, firească trece el! Și această stare am descris-o și expus-o foarte imperfect.
Omenește vorbind, lucrurile din acea temniță și lanțurile păreau să vorbească despre lucrarea vrăjmașului și a oamenilor: ”Iată aici se încheie lucrurile! Pavele, unde ai ajuns este o înfundătură!” Totuși, din punct de vedere al cerului și al istoriei acesta este triumful slăvit în fața lucrării vrăjmașului! Ei au spus: limitare! Cerul a spus: lărgire! Ei au spus: îngustare, înfundare! Cerul a spus: expansiune! Ei au spus: moarte, agonie! Cerul a spus: un nou început, nu doar al omului în cer, ci și al slujirii sale! Căci din acea temniță a Romei și din ce se voia a fi sfârșitul acelei slujiri, a morții lui, a ieșit cea mai mare slujire pe care Pavel a împlinit-o.
Scrisorile scrise în acea temniță îmbrățișează plinătatea de revelație divină, care nu poate fi găsită nicăieri, o îmbogățire a bisericii peste puterile noastre de exprimare; o extindere a slujirii dincolo de toate călătoriile lui misionare. Astăzi, în fiecare țară a acestei lumi, Pavel este cunoscut! Poate nu în fiecare loc din țară, dar în fiecare țară el este cunoscut. De la est la vest și de la nord la sud acel om este cunoscut, iar lucrarea lui încă înaintează.
Astăzi, prin toată lupta și controversa asupra cuvântului teologic ”Paulinism”, prin toată lupta de–a lungul anilor, Pavel rămâne în frunte! Ei pur și simplu nu pot coopera cu acest om, ei nu-l pot reduce la tăcere, ei nu pot da socoteală în privința lui. Noi abia dacă știm ceva din acea luptă. Cei care au citit și studiat de-a lungul multor ani despre acest conflict, despre aceste ideologii, filozofii și teologii cu privire la acest om Pavel, știu că la un moment dat totul ajunsese aici: ”La o parte cu Pavel, înapoi la Cristos”! Înapoi la Cristos sau ”Înapoi la Isus” cum spuneau ei! Da, la o parte cu Pavel! ”Pavel a trădat creștinismul”! Astfel de lucruri, reprezintă o luptă îngrozitoare pe acel teren. Dar, astăzi, chiar și școlile care au avut o asemenea poziție, spun că Pavel este traducătorul lui Cristos, traducătorul Lui suprem.
Observați, viața acestui om a început printr-o explozie a slavei. Slava a coborât și l-a străpuns, iar acea slavă a mers cu el până la capăt. El nu s-a depărtat niciodată de acea slavă. El a văzut slava Domnului la început de drum și deși sfârșitul cursei sale pământești din punct de vedere firesc, părea lipsit de slavă și forțele întunericului păreau să fi câștigat, totuși cei două mii de ani nu au putut stinge slava! El strălucește astăzi în acea slavă! Iar noi, un fragment minuscul al acestor secole suntem aici împreună, lăudându-ne cu slava care a venit prin acel om. Ultimul capitol al Faptelor este concluzia întregii cărți: arătarea slavei. Ce este calea slavei? Pe de o parte are loc diminuarea elementului uman, natural. Este nevoie de așa ceva! Slava întotdeauna va lucra în felul acesta! Întotdeauna va exista reducerea, anihilarea, slăbirea, golirea, terminarea elementului uman, firescului omenesc. Iar de cealaltă parte, întotdeauna va exista creșterea pozitivă a lui Cristos. Aceasta este calea slavei! Pe de o parte, o descreștere constantă și înlăturarea omului natural, fie el și creștin, din lucrarea Domnului; pe de cealaltă parte Domnul trebuie să crească! Altfel nu va exista nimic. Factorul uman nu are nici o importanță. Aceasta este calea slavei!
Poate nu este un lucru prea fericit la care să meditați, dar este adevărat. Uitați-vă aici la acest om Pavel, care din punct de vedere natural și uman, era în slăbiciune, limitat, în lanțuri. Dar mai este și cealaltă latură: creșterea Domnului în el. În acest om are loc o creștere a lui Cristos extraordinară, măreață, așa încât aceste scrisori din închisoare sunt o înmânare fără pereche a măreției Domnului Isus. Și în această lumină trebuie să citiți primul capitol din Coloseni și să observați locul care este dat Domnului Isus.
Priviți acum la opusul acestei stări. Căutați în Biblia voastră și observați că ori de câte ori omul întinde mâna asupra lucurilor divine, slava dispare. Acesta este un cuvânt spus în Eden, nu-i așa? Precauția Domnului din Geneza a fost: ”Ca nu cumva omul să-și întindă mâna”. Domnul știa prea bine că dacă omul își va întinde mâna asupra lucrurilor divine, acela avea să fie sfârșitul slavei. Și, după cum știți, exact așa s-a întâmplat.
De-a lungul Vechiului Testament, puteți observa acest lucru. Rând pe rând, când omul și-a făcut apariția și a pus mâna pe lucrurile divine, slava s-a depărtat. Știți ce spune Isaia: ”În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul.” (Isaia 6:1). Acest lucru ne conduce cu gândul la tragedia lui Ozia. Amintiți-vă de acel om! El a fost unul din cei mai mari împărați, un idol chiar și pentru proorocul Isaia. Împăratul Ozia când a ajuns la dimensiuni mărețe de putere, de influență și slavă pământească, când și le-a însușit, a intrat în templu, în sanctuar, în altar. Oamenii au fost cuprinși de frică și i-au spus: ”Nu se cade împărate Ozia ca tu să arzi tămâie înaintea Domnului”. Dar el nu a luat seama la avertizare și a fost lovit de lepră și a murit în rușine cu toată slava pământească spulberată. El a intrat în templu cu forța, și-a întins mâna asupra lucrurilor divine și slava s-a depărtat. A fost o răsturnare de situație uriașă când Isaia L-a văzut pe Domnul stând pe Tron și nu pe Ozia! Atunci slava s-a întors. Când omul uzurpă locul lui Dumnezeu, slava se depărtează. Acesta este doar un exemplu.
Vă amintiti de David și de Chivotul mărturiei? David avea cele mai bune întenții în ce privește Chivotul, iar Chivotul întotdeauna este Chivotul slavei. Să țineți minte că întotdeauna Chivotul reprezintă slava. Slava lui Israel se concentra în acel Chivot. David cu cele mai bune și cele mai curate motive s-a gândit să aducă Chivotul la Ierusalim și în mod eronat a alcătuit un car nou, după obiceiul filistenilor. În acest car nou el a așezat Chivotul. Acest mod de purtare a Chivotului era contrar cuvântului divin, deoarece potrivit legii lui Dumnezeu, doar leviții trebuiau să poarte Chivotul pe umerii lor. Aparent, ei se distrau bine, până ce au ajuns la aria de treierat. Acolo boii s-au împiedicat, iar Uza a întins mâna asupra Chivotului pentru a-l feri de cădere. Iar când și-a întins mâna asupra Chivotului lui Dumnezeu și l-a apucat, Domnul l-a lovit pentru greșeala lui. El a murit acolo lângă Chivotul lui Dumnezeu. Apoi, pentru o perioadă de timp Chivotul a fost dus în casa lui Obed-Edom (1Cron.13:1-14; 2Sam.6:1-15; 1Cron.15:1-15).
Omul și-a întins mâna asupra lucrurilor divine. Când slava vieții, slava bucuriei, slava plinătății spirituale, slava puterii divine se depărtează și este umbrită, este întunecată sau limitată, aceasta se întâmplă deoarece mâna omului s-a atins de mărturie. Natura omului a pătruns încetul cu încetul: adică judecata lui, părerile lui, gândurile lui, voința lui, emoțiile lui s-au strecurat în această problemă divină. Gândirea lui David era la lucru, emoțiile lui erau la lucru și scena care se vede era foarte emoțională. Voia lui David era la lucru, adică sufletul, mintea, inima și voința lui s-au atins de lucrurile divine. Acestea erau lucrurile omului. Și ori de câte ori este așa, dacă raționamentele noastre, emoțiile noastre și deciziile noastre pun stăpânire pe lucrurile lui Dumnezeu vom rămâne fără slavă. Slava se va depărta, slava va fi umbrită, slava va fi limitată. Da, este o întreagă istorie, după cum a început în Geneza: ”Ca nu cumva omul să-și întindă mâna”!
Aceasta este latura întunecată, dar este bine că am privit la ea întrucât și astăzi în mare parte, acesta este necazul. Există o lipsă a slavei sau o limitare a ei, iar inimile noastre strigă după întoarcerea slavei. Întotdeauna ne rugăm ca slava Domnului să fie arătată, întotdeauna cerem Domnului ca Slava să fie cunoscută și simțită. Dar, vedeți voi, noi trebuie să ne dăm la o parte pentru ca slava să se reverse. Totul trebuie să vină din Domnul!
Pe de o parte are loc limitarea puterii și capacităților omenești, a minții și a voinței omului. Pe de cealaltă parte cu toată acea limitare sau excludere a elementului uman, natural are loc intrarea Domnului, creșterea lui Cristos. Atunci Cristos devine înțelepciunea noastră, Cristos devine tăria noastră, Cristos devine voința noastră, Cristos este totul. Dragi prieteni aceasta este calea slavei. Iar acea cale este dureroasă pentru carne, foarte dureroasă, deoarece această carne este foarte puternică, mult mai puternică decât credem noi.
Cu toate acestea, trebuie să încheiem și să încheiem pe o notă mai fericită. Deși trebuie să înțelegem ce necesită slava și să înțelegem ce este calea slavei, să privim acum și spre slava finală. Pentru a face acest lucru ne aducem aminte de cuvântul lui Petru: ”Când Se va arăta Păstorul cel Mare, veți primi cununa slavei” (1Petru 5:4). ”Cununa slavei”, iată care este finalul! Desigur, ”cununa slavei” este un cuvânt simbolic. Literal vorbind, eu nu râvnesc la o cunună mică pusă pe capul meu în viața de apoi și nu văd cum voi purta trei cununi pe capul meu! Căci în Cuvânt sunt menționate trei cununi. ”Cununa slavei” înseamnă a fi încununat, a avea viața și lucrarea încununate, îmbrăcate cu slavă. Aceasta este imaginea finală: ”cununa slavei”!
Ce este ea? Ei bine, am menționat deja că există trei cununi și probabil le știți foarte bine. Există ”cununa dreptății” pe care o vom primi pe baza anumitor criterii. ”Cununa dreptății, pe care Domnul, Judecătorul Cel drept o va da”. Pavel spune: ”De acum mă aşteaptă cununa dreptății, pe care mi-o va da, în "ziua aceea", Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” (2 Tim.4:8). Ce voia el să spună? Voia să spună că în ultima parte a vieții lui, într-una din scrisorile sale scrise în temniță și anume, scrisoarea frumoasă adresată preiubiților și doriților lui copii din Filipi el spune: ”Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Cristos Isus.” (Fil.3:13-14). Apoi el mai spune: ”Eu nu consider că am ajuns, nici că sunt desăvârșit, dar fac un singur lucru, vreau cu orice preț să fiu găsit în El, neavând o dreptate a mea, ci dreptatea care este dată de Dumnezeu prin credință.”
Ultimul strigăt al inimii apostolului era ca dreptatea lui Dumnezeu în Cristos să-l împodobească! Ca el să ajungă să o obțină adică, să poată sta înaintea Tronului celui veșnic fără slăbiciuni, fără temeri, fără abateri. Ca el să stea îndreptățit, să stea îmbrăcat cu o dreptate care nu este a lui, ci să rămână îmbrăcat în mod desăvârșit cu dreptatea Lui. Și aceasta a vrut el să spună prin ”cununa dreptății” - ca în cele din urmă să stea înaintea Tronului Veșnic al Sfințeniei Infinite, îmbrăcat cu Dreptatea Divină și toate imperfecțiunile și nedreptățile sale să fie îndepărtate pentru totdeauna. ”Îmbrăcat cu dreptatea Lui”! Iată încununarea vieții și împlinirea dorinței lui: ”Ca să rămân în picioare, desăvârșit, neducând lipsă de nimic. Nu sunt încă desăvârșit, nu am ajuns încă la țintă, dar nu doresc altceva, decât să fiu găsit în El având nu o dreptate a mea, ci dreptatea Lui”. Ce sfârșit glorios!
Este de râvnit o asemenea cunună! Da, pentru o asemenea cunună poți suferi, poți trăi și poți să te dedici! O cunună a slavei cu adevărat! Dragi prieteni, voi și eu suntem de acord cu acest lucru. Dacă există vreun lucru după care tânjim mai mult ca orice altceva, acesta este! El este scăparea noastră de propria păcătoșenie, de natura căzută blestemată și de tot ce cuprinde ea. Cât de mult dorim să ajungem la cununa dreptății!
Apoi este ”cununa vieții”. ”Fii credincios până la moarte”, a spus Domnul, ”și îți voi da cununa vieții.” ”Cununa vieții” - ce este aceasta? ”Cununa vieții” este primită de cel ”credincios până la capăt”. Cu siguranță că este foarte clar, nu-i așa? Cununa vieții înseamnă că moartea nu mai are putere, ea este jefuită de puterea ei, este distrusă, iar viața divină, viața de înviere este mai puternică decât puterea morții. De aceea, noi trebuie să stăm ”în puterea învierii Lui”.
În aceeași scrisoare, în aceeași parte a scrisorii, așa cum am citat din scrisoarea către Filipeni, Pavel rostește acele cuvinte foarte familiare nouă: ”Ca să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui.” Strigătul de la sfârșitul vieții sale este: ”puterea învierii Lui”! Aceasta este anularea finală și definitivă a morții în toate formele ei și a puterii pe care o are: a fi îmbrăcați cu o Viață care nu poate să mai fie niciodată, niciodată atinsă de moarte. Mergeți la Ioan în cartea Apocalipsei 21:4 unde se spune: ”Nu va mai fi moarte”, ci ”o cunună a vieții”.
Iar cea de-a treia cunună este cea despre care vorbim ”cununa slavei”. Știți ce am spus despre slavă. Slava este expresia satisfacției depline a naturii lui Dumnezeu. Poate acea cunună pentru mine, pentru voi să fie satisfacția deplină a naturii lui Dumnezeu? La aceasta ne-a chemat El, pentru aceasta ne-a răscumpărat, pentru aceasta lucrează în noi și va lucra până la sfârșit - pentru primirea cununii slavei! Și poate, până la sfârșitul vieții noastre nu vom ajunge să satisfacem natura lui Dumnezeu pe deplin, definitiv, absolut. Ei bine, în ultima noastră clipă, când ne vom da și ultima suflare, va exista încă foarte multă imperfecțiune în noi. Dar amintiți-vă, când El își asumă responsabilitatea de a încheia procesul, El va completa totul ca și cum nimic nu ar fi lipsit vreodată.
Atunci într-o clipită, ”vom fi schimbați”. Tot ce duceam lipsă va fi completat. Tot ce am fi avut nevoie dacă am fi trăit mai departe sub harul Său, sub puterea și lucrarea Sa vor fi puse în contul nostru. ”Când mă voi trezi mă voi sătura de frumusețea Ta!” Mă duc și mă culc nefiind în totalitate asemenea Ție, dar ”mă voi trezi asemenea Ție”. Doar atât! Acesta este un lucru extraordinar pe care Dumnezeu îl va da celor care sunt credincioși, credincioși până la capăt; nu desăvârșiți, ci pe cale de a fi schimbați în aceeași slavă, din slavă în slavă, dintr-o formă în alta. Cununa slavei este aprobarea finală a lui Dumnezeu. Va fi aprobarea finală a lui Dumnezeu când El va spune: ”Veniți, binecuvântații Tatălui Meu și intrați în bucuria Domnului vostru” (Matei 25: 34,23).
Și credeți-mă, Domnul nu Se va bucura niciodată pe deplin să vadă ceva care nu aparține naturii Sale. Dar când El spune: ”Bucuria Domnului vostru”, El va fi primit deja ceea ce dorea inima Lui, căci sfârșitul va fi o ”cunună a slavei ” care reprezintă satisfacerea, aprobarea completă și deplină a lui Dumnezeu! O, ce priveliște minunată se află pe calea slavei, aproape de necrezut!
Ei bine, voi lăsa restul în seama voastră, toate celelalte lucruri legate de bogății și chiar și această prezentare foarte, foarte imperfectă și limitată a bogățiilor harului Său și a bogățiilor slavei Sale. Fie ca Domnul Însuși să continue să ne învețe tot ceea ce nu putem învăța, tot ceea ce trebuie încă să cunoaștem despre bogățiile slavei Sale. Dar El să Se folosească și de cele spuse aici pentru ajutorul nostru, pentru încurajarea nostră, pentru ca și noi să mergem înainte pe calea slavei, până ajungem la slava veșnică.