Misiunea, scopul și mesajul lui Isus Cristos

de T. Austin-Sparks

Capitolul 9 – În scrisoarea către Galateni

Familiaritatea față de această carte a Noului Testament, ca de altfel față de toate celelalte, a condus la pierderea efectului extraordinar pe care l-a avut când a fost scrisă și citită pentru prima dată, iar apoi trimisă la unii și la alții. Nu există altă carte în Biblie care prin natura, scopul și îndemnul ei să fie mai actuală sau mai potrivită nevoii creștinilor din ziua de azi. Toată cartea este închisă într-o doctrină, deși este o doctrină fundamentală. Totuși cartea este caracterizată printr-un cutremur, o revoluție, un cataclism. În timp ce meditam la ea, câteva imagini vii mi-au luminat ecranul mintal.

Am văzut pe omul acela numit Șama într-un câmp plin de linte și cu o singură mână secerând filistenii cu sabia, până când nu a mai rămas niciunul care să-l provoace la luptă. Am văzut hoardele filistenilor amenințându-l pe Israel și ascunzându-se în spatele uriașului Goliat, care, zi de zi înfricoșau inimile bărbaților lui Israel. Apoi, tânărul David văzând că situația întrecuse orice măsură și că necesita soluționare a pus capăt acestei situații încurcând planurile întregii armate filistene.

Mi-a trecut apoi prin fața ochilor istoria acestei țări cu mulți ani în urmă – întrunirea de la Runnymede a nobilimii cu regele Ioan care sta cu condeiul în mână, la masă, având o privire feroce și sfidătoare în timp ce nobilimea hotărâse ca nedreptatea să fie oprită și un statut nou al dreptății să fie semnat pentru totdeauna. Regele nu avea cale de ieșire.

Aceste episoade amintite și vremurile lor istorice se potrivesc atât de bine în scrisoarea care ne stă înainte. Pe oriunde ajungea apostolul Pavel din cetate în cetate, în urma lui apăreau mișcări de răstălmăcire a creștinismului. El, cel mai răbdător și îngăduitor dintre slujitorii lui Isus Cristos a îndurat timp îndelungat și umil asalturile care s-au abătut asupra lui; asupra caracterului și recomandării lui, asupra integrității lui.Dar venise vremea ca însăși natura creștinismului să fie schimbată. În acest moment îngăduința își atinsese limitele și acest Șama al Nou Testamentului și-a scos sabia și a spus: ”A sosit ziua ca să dați socoteală. Am îndurat destul.” Focul din oasele sale ajunsese la incandescență. Cuvinte înflăcărate îi ieșeau de pe buze: ”dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti o altă evanghelie, să fie anatema; repet: să fie anatema.” Sabia i s-a lipit de mână în acea zi și i-a înfruntat până la moarte pe acei iudei netăiați împrejurul inimii.

Dar când am spus toate astea și am mai putea spune încă multe asemenea, trebuie să vedem cum stau lucrurile în cauză. Trebuie să ne întrebăm ce se afla (ce se află) la mijloc cu adevărat ? Trebuie să răspundem acestor întrebări puse, dar afirmația complexă care guvernează toate întrebările este

Aceasta a fost și este natura adevărată a misiunii, scopului și mesajului lui Isus Cristos. De ce a venit El cu-adevărat? Cu ce scop? Și care este de fapt mesajul Său?

Aș putea să introduc aici o scurtă paranteză? Întrucât această temă se adresează tuturor copiilor Domnului, știu că mulți din cititorii ei sunt slujitori ai lui Dumnezeu având poziții pline de responsabilitate și autoritate. Lor le adresez acest mesaj cu toată seriozitatea. Frații mei, cu siguranță că sunteți conștienți de invazia nesănătoasă și gravă a duhurilor de confuzie în această lume. Nimic nu va scăpa: nici națiunile, nici subnațiunile și cu atât mai puțin creștinismul. Din cercul larg al creștinismului până la cercuri tot mai restrânse ale creștinilor și chiar până la credincioșii sinceri, până la orice slujitor al lui Dumnezeu care are valoare în ochii Lui, toți sunt implicați în fel și fel de situații complicate și încurcături și sunt în prag de a paraliza. Mișcări, învățături și practici noi, exotice, fantastice, riguroase, deosebite, ciudate, dezechilibrate apar cu repeziciune pe scenă și mulți oameni scumpi ai lui Dumnezeu sunt prinși în ele, sfârșind apoi în dezamăgire și cinism. Consternarea domnește pretutindeni și din această cauză reputația creștinismul e tot mai proastă. De aceea este imperativ, pentru toți cei cu responsabilitate și autoritate să-și cunoască poziția și apoi să arate și copiilor lui Dumnezeu ce este adevăratul creștinism. Și noi ne aflăm aici pentru a aduce o mică contribuție la această slujire.

Întorcându-ne la scrisoarea către Galateni, vom căuta să vedem răspunsul la întrebarea noastră principală: ce este creștinismul? Există și întrebări auxiliare care ne conduc la răspuns. Este creștinismul o preluare, o continuare sau o adaptare la sistemul Vechiului Testament? Este el o conservare a ritualului împărtășaniei, a ceremoniilor, al regulamentelor, al veșmintelor? Este creștinismul reproducerea sistemului din Vechiul Testament într- o formă simbolică? Adică, ținerea ritualului, a ceremoniilor are un înțeles spiritual sau simbolic? Se poate spune: ”Ei bine, desigur nu contează lucrul în sine, ci ceea ce simbolizează el”? Aceasta spun și învață sacramentariștii (cei care susțin că elementele euharistice au doar semnificație simbolică și nu reprezintă expresia fizică a lui Cristos) și multe alte biserici creștine. Dar valoarea este legată de mijloacele folosite. Mai mult, este creștinismul o ideologie, adică, un sistem de idei, rezultatul activității mintale și intelectuale a celor religioși? Cu alte cuvinte este o filozofie despre Dumnezeu, despre om, despre destinul uman, despre bine și rău și despre conduita umană? Este un sistem de reguli, legi, porunci, hotărâri, amănunte, regulamente, puncte de vedere interesante? Este un alt sistem de genul : ”Să faci” și ”Să nu faci”? Este creștinismul o tradiție, o succesiune istorică, o moștenire sau ceva ereditar?

La toate aceste întrebări și multe altele, scrisoarea către Galateni și tot Noul Testament spune – sau mai degrabă, fulgeră și tună – un ”NU!” categoric și absolut! Oricare întrebare sau toate împreună ar alcătui ceea ce apostolul numește aici ”o altă evanghelie” și despre care spune (presupunând că ar exista un astfel de lucru) : chiar dacă ”un înger din cer” ar vesti așa ceva, acel înger să fie blestemat! Nu există compromis aici. Sabia este scoasă și acești ”filisteni” (menționați și definiți mai sus) trebuie secerați fără milă. De fapt, Pavel nu este mai violent și mai nemilos decât a fost Stăpânul său divin când i-a înfruntat pe cei care induc în eroare, distorsionează adevărul lui Dumnezeu și produc confuzie în cei care caută adevărul.

Prin urmare, care este răspunsul? Scrisoarea care ne stă în față a fost numită pe drept ”Magna Carta Creștinismului” din cauza unei afirmații scurte a doctrinei: ”Îndreptățirea prin credință”. Da este adevărat, acesta este un lucru fundamental creștinismului, dar nu putem rămâne acolo. Cu fiecare celulă a ființei noastre credem acest adevăr, dar oprindu-ne doar la atât, oare am definit cu adevărat ce anume alcătuiește și constituie credința? Îndreptățirea prin credință poate fi teologie, doctrină, crez, un concept minunat. Priviți la cele scrise și observați ce anume l-a condus pe apostol să ia această atitudine. El își baza creștinismul, mântuirea, viața, slujirea, răbdarea, nădejdea veșnică pe un singur lucru. Se spune clar în scrisoare: capitolul 1:15, 16: ”Dar când lui Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele și m-a chemat prin harul Său - i-a făcut plăcere să descopere în mine pe Fiul Său...” Sau cum spune o altă traducere: ”Când Cel ce m-a ales și m-a pus deoparte mai înainte de a fi fost născut și m-a chemat prin harul Său, a avut plăcerea de a-L revela pe Fiul Său în mine...” Prin urmare, care este răspunsul?

Acest lucru este accentuat pe tot parcursul scrisorii în diferite contexte, așa cum este de altfel în toate scrierile autorului. El spune: ”Cristos trăiește în mine”. El pune accent pe schimbarea lăuntrică și nu pe cea exterioară, pe ceea ce este subiectiv și nu obiectiv din punct de vedere al Legii, legământului, duhului înfierii, etc. Totul emană acum din Cristosul lăuntric prin Duhul Sfânt și la acest lucru se referă când accentuează foarte mult libertatea spirituală. El a ajuns să înțeleagă cuvintele Domnului: ”Dacă Fiul vă va face liberi, veți fi liberi cu adevărat” – veți fi liberi prin viața și puterea lui Cristos care se află în lăuntrul vostru! Duhul înfierii din lăuntrul vostru și nimic altceva marchează creștinismul! Dumnezeu L-a revelat pe Fiul Său în lăuntrul ființei noastre. Prin urmare, trebuie să întrebăm ce a văzut Pavel la început atunci când a primit revelația și care a fost efectul ei?

Desigur, tot ce am primit în scris de la apostol a fost scris prin revelație, dar scrisoarea aceasta reprezintă temelia celorlalte scrieri ale sale. Totuși, trebuie să mă opresc pentru a sublinia ceva. Pavel se străduiește să sublinieze că prin cunoașterea Fiului lui Dumnezeu el a ajuns la un creștinism personal, direct și neîngrădit. El spune: ”Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârșie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învățat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos” (1:11,12). Acesta este creștinismul adevărat. Orice vas sau canal folosit de Dumnezeu pentru a transmite învățătură nu poate niciodată să-L împartă pe Cristos, să-L pună pe Cristos în noi, să lucreze pentru cel orb miracolul primirii facultății văzului. Duhul Atotputernic al lui Dumnezeu trebuie să facă acest lucru, așa încât să putem exclama în admirație: ”Văd!”. Dacă nu este așa, creștinismul nostru cel mai bun nu va fi decât obiectiv și primit de la oameni. Adevăratul învățător va pune accent pe cunoașterea personală a Duhului Sfânt ca Domn al vieții noastre lăuntrice. Mai devreme sau mai târziu creștinismul va fi supus testului absolut care are în vedere persoana Duhului Sfânt.
Putem întreba acum ce a văzut Pavel când a avut acea revelație? Ce a văzut el în Fiul lui Dumnezeu? Răspunsul complet necesită o întoarcere pe drumul Damascului. Dar ce anume ne arată această scrisoare? Răspunsul este rezumat într-un cuvânt: Crucea.

Cele trei referiri (din Galateni) cu privire la Cruce au trei legături.

”Am fost răstignit împreună cu Cristos” (2:20);

” Cei ce Sunt ai lui Cristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.” (5:24);

” În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” (6:14).

Cele trei legături sunt:

(1)personală – ”am fost răstignit”.

(2)viața care domină firea pământească – ”și-au răstignit firea pământească” (aceasta este viața eului, ”carnea” este satisfacerea eului).

(3)lumea – ”răstignit față de lume”, față de standardele, sistemele, ambițiile acestei lumi.

Crucea exprimată prin aceste trei legături reprezintă creștinismul. Nu vom înceta niciodată să ne minunăm de omul care a strigat cu dragă inimă și cu vehemență ca Isus din Nazaret să fie răstignit și care a ajuns să vadă, că el însuși avea nevoie să fie răstignit; iar acum se laudă cu ea din alte motive. Nu-i de mirare că spune: ”m-a chemat prin harul Său”.

Ce ne spune nouă acest lucru? Ne spune clar și tare că adevăratul creștinism reiese dintr-o experiență devastatoare a Crucii. Pentru a-L vedea pe Cristos ” Fiul lui Dumnezeu răstignit” înseamnă, a ne vedea pe
noi înșine țintuiți pe cruce și părăsiți. Mai devreme sau mai târziu trebuie să avem o asemenea experiență dacă vrem ca creștinismul nostru să fie expresia lăuntrică a trăirii Cristosului răstignit, înviat și înălțat.

Adevăratul creștin și adevărata Biserică este o persoană și un Trup răstignit!

Care a fost efectul ”descoperirii Fiului lui Dumnezeu în el”? Efectul a fost că Pavel a primit o nouă dimensiune și un nou orizont. Efectul a fost sfârșitul unei ere și inaugurarea alteia. Odinioară, Crucea era o ocară inadmisibilă; dar mai târziu ea a ajuns să fie pentru el puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Crucea era locul de întâlnire a celor două istorii: una care se termina, cealaltă care abia începea. Istoria anterioară fusese dovedită falsă. Cea nouă, dezvăluia adevărul. Această scrisoare spune că Israelul vechi a ajuns la final iar noul ”Israel al lui Dumnezeu” abia s-a născut. Ierusalimul ”de jos” nu mai există (dacă a existat vreodată) iar ”Ierusalimul care este de sus” i-a luat locul. Vechea istorie se baza pe o eră nouă reprezentată de instituțiile lui Israel, de Ierusalim, de templu, de Lege, de Sabat. Noua istorie se baza pe Crucea care a înfruntat toată vrăjmășia și care era așezată acum în centrul unei națiuni spirituale, Ierusalimul ceresc, templul ceresc și sfânt,” care nu este făcut de mâini omenești”, pe legea ”Duhului de viață în Cristos Isus” și pe ”odihna sabatului” păstrată pentru cei născuți din nou. Acesta este creștinismul Noului Testament și revelația Fiului lui Dumnezeu din lăuntrul lui Pavel.

Să rezumăm cele spuse.

Recunoaștem întru totul că motivul scrierii acestei scrisori a fost și este – relația corectă a omului cu Dumnezeu și prin urmare este dezbătută aici. Nimic nu trebuie să impidice acest lucru!

Dar când am ajuns să recunoaștem acest lucru, nu am stabilit fiecare element important al conflictului. De ce există atâta conflict chiar și după ce creștinismul s-a înrădăcinat și și-a stabilit doctrina, adică crezul și credința? Aceasta s-a întâmplat chiar în creștinismul de la început cu toate că lucrurile fundamentale fuseseră acceptate. Privind îndeaproape la conflictul din această scrisoare, vedem că, nu numai temelia a fost pusă ci și suprastructura. Toți apostolii, chiar și Petru și Iacov nu au fost destul de transparenți în ce privește acest conflict (vedeți cap. 2: 11-14). Erau dispute în rândul marilor apostoli nu asupra doctrinei, ci asupra poziției lor lăuntrice. Ei căzuseră de acord din punct de vedere doctrinar și în ce privește lucrurile exterioare, dar adânc în constituția lor religioasă, nu se făcuse acea ”tăiere împrejur” drastică – acea tăiere împrejur completă. Încă purtau în ei veriga strămoșească: felul cum fuseseră crescuți, tradiția, ereditatea, lucrurile moștenite de la a-i lor. În Pavel, cel care fusese cel mai înrădăcinat și absorbit puternic de iudaism decât oricare altul (1:11-14), această separare radicală, această operație spirituală a fost dusă la bun sfârșit. Pe de o parte, rămășițele și relicvele iudaismului istoric și religia strămoșească, iar pe de cealaltă parte, descătușarea totală prin Cruce au dus la conflict, cauza reală fiind amenințarea schimbării naturii adevărate a creștinismului – Evanghelia. Exista acolo un amestec periculos și subtil: interzicerea lui Dumnezeu din Vechiul Testament de a ara cu boul și măgarul laolaltă sau purtarea unei țesături mixte din lână și bumbac. Pentru că Crucea a arat profund ființa lui Pavel, el a putut să vadă dincolo de această amenințare care viza puritatea creștinismului și a fost însuflețit să ”apere Evanghelia”.

Ajungem astfel la conflictul din totdeauna nu doar dintre lege și har, ci dintre adevărata natură a creștinismului și lucrurile cu care a fost asociat acesta. Oamenii pot fi numiți creștini chiar dacă nu au experiența nașterii din nou, chiar dacă nu au regenerarea sau cunoașterea sau umblarea personală cu Domnul. Și mulți sunt aceia al căror comportament, înfățișare și legături nu numai că sunt o tăgăduire a lui Cristos, ci și o contradicție a simplei decențe. Limitele se întind de la ”religia” strămoșească până la caracterul lumesc cu formele și gradele sale diferite.

Încheiem aici, spunând că adevărata luptă se dă pentru adevărata natură a creștinismului. Chemarea este adresată ”oamenilor care L-au văzut pe Împăratul”; oameni care pot spune cu adevărat: ”I-a făcut plăcere lui Dumnezeu să-L descopere pe Fiul Său în mine.” Oameni care poartă povară în inimile lor, povară pentru autenticitatea Evangheliei și care vor plăti prețul scump pentru mărturia lui Isus. Chiar în rândul ”creștinismului” vor întâlni forțele pentru care trebuie să plătească atât de scump. Așa a fost întotdeauna.