Punctul de plecare al lucrurilor Domnului

de T. Austin-Sparks

Dumnezeu are un punct de plecare fix. Dumnezeu nu schimbă niciodată acel punct, nici nu Se depărtează de el. Importanța recunoașterii acestui lucru înseamnă că înaintarea va fi determinată de punctul de plecare. Punctul de plecare guvernează toată viața de după aceea. Aceasta înseamnă că dacă acceptăm lucrurile dintr-un punct care nu este punctul de plecare al lui Dumnezeu, va trebui să ne întoarcem și să deșirăm totul; sau altfel, vom fi întotdeauna limitați față de măsura plinătății divine.

Fără-ndoială că există o mulțime de oameni care au început lucrurile Domnului dintr-un punct care nu este al Lui și prin urmare, Domnul necesită timp pentru a-i întoarce de unde au pornit în loc de a-i conduce înainte; El trebuie să deșire mult din istoria vieții lor. Nu există înaintare în viața lor de unde vor ei să înceapă, ci îi găsim distruși și cu viețile deșirate; și timp de multă vreme, ei par mai degrabă să meargă înapoi decât înainte, mai degrabă în jos decât în sus. Explicația este că ei au început lucrurile din alt punct decât cel al lui Dumnezeu.

Pe de cealaltă parte, acolo unde nu există supunere față de lucrarea lui Dumnezeu - față de acea lucrare a Duhului care caută să ducă lucrurile în punctul Lui de plecare, adică să destrame și să forțeze destrămarea lucrărilor omului – acolo unde lucrurile se fac în afara punctului de plecare al lui Dumnezeu; acolo unde nu există bunăvoință de a fi dus înapoi la temelia lui Dumnezeu și stăruință spre înaintare, acolo unde nu există un început hotărât al lucrării Lui din acest punct, acolo va exista limitare până la sfârșit. Aceasta explică multe dificultăți și probleme care se ridică.

Există mulți care refuză lucrarea Crucii în înțelesul ei cel mai profund, care nu o acceptă, care au început lucrurile și lucrarea lui Dumnezeu fără acea lucrare adâncă a Crucii în viețile lor, iar în lipsa ei, oamenii nu pot pricepe și nu pot cunoaște adevăratul sens al lucrurilor. Ei vor cu orice preț să înainteze și vor să susțină înaintarea lucrării lui Dumnezeu. Ei zidesc. Ceea ce ei zidesc poate atinge dimensiuni uriașe și, potrivit standardelor omenești, poate părea ceva plin de succes, ceva mare, ceva plin de activitate și putere; dar când vedem măsura estimată de Domnul, valoarea ei spirituală, aceasta este foarte limitată, foarte diluată, foarte superficială și reprezintă foarte puțin din plinătatea lui Cristos în viețile oamenilor. Acești ziditori sunt plini de activitate, dar ei sunt prunci în înțelegerea și priceperea spirituală. Problema este că au început lucrurile din ei și nu din punctul de plecare al lui Dumnezeu, ei nu au cedat în fața Duhului care voia să-i ducă înapoi; prin urmare, viața lor este limitată și, destul de tragic, viața lor rămâne limitată pentru totdeauna.

Acestea sunt alternative care se ridică din recunoașterea faptului că Dumnezeu are un punct de plecare fix pe care nu-l schimbă niciodată și de care nu Se depărtează. Pe de o parte, este nevoie să ajungem la punctul Lui de plecare. Cel mai bun timp de a ajunge acolo este chiar de la bun început; dar dacă din lipsă de cunoaștere, înțelegere sau învățătură adecvată am fost conduși spre lucruri fără a cunoaște punctul de plecare al lui Dumnezeu, atunci în credincioșia Lui față de El și față de noi – dar întotdeauna având în vedere interesele cele mai înalte și bogate – Dumnezeu ne va lua de mână și ne va duce înapoi pentru a deșira lucrurile, dacă Îi dăm voie. Pe de cealaltă parte, lipsa de bunăvoință și cedare, lasă cale liberă celeilalte alternative: o viață limitată pentru totdeauna, iar acest lucru nu l-a dorit niciodată Dumnezeu pentru noi.

Punctul de plecare al plinătății cerești este golirea, dependența, neputința noastră. Domnul trebuie să ne aducă exact în acest loc. Dacă am plecat dintr-un punct în care nu suntem dependenți de El, nu suntem goliți de noi, nu am ajuns neputincioși, vom avea parte de o cale dureroasă de întoarcere la punctul de plecare al lui Dumnezeu. Dar acesta nu este doar un marș înapoi, căci chiar acel proces de golire este calea spre plinătate. Este doar o clarificare pentru noi a ceea ce era deja clar pentru El. Într-un cuvânt, este aducerea noastră în locul unde cunoaștem că toată plinătatea noastră se află în El.

Plinătatea noastră este în El, dar noi nu o apreciem niciodată, nu ne bucurăm de ea niciodată, nu profităm de ea niciodată, nu intrăm cu adevărat în ea într-un mod viu, până nu ajungem în acest loc unde suntem conștientizați că așa stau lucrurile și că fără ea arătăm groaznic.

Este așa de ușor de spus că toată plinătatea este în El, de a privi plinătatea într-un mod obiectiv și de a cânta despre ea. Dar, o! de am ajunge să cunoaștem plinătatea într-un mod adânc și nemaipomenit! Am vedea atunci cât de inutili suntem noi în noi înșine și în prezența conștiinței adânci și pătrunzătoare ne-am da seama dintr-o dată de neputința noastră, ne-am da seama că în El se află toată plinătatea noastră. Nu trebuie să ne oprim la neputința noastră, la goliciunea din noi, nu trebuie să rămânem așa până la sfârșit, ci mai degrabă, acel punct ar trebui să fie locul de plecare, de unde să putem înainta. Descoperim că slăbiciunea și inutilitatea noastră reprezintă terenul care ne păstrează într-o stare de închinare și uimire.

Noiembrie 1936