Este aproape marea ”clătinare”?

de T. Austin-Sparks

Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci și cerul. (Evrei 12:26)

Fără îndoială, scrisoarea către Evrei a fost un efort suprem al detașării credincioșilor de o formă pământească de creștinism și atașarea lor de Cristosul ceresc. Acel efort avea un motiv și anume: clătinarea lucrurilor, o clătinare de proporții uriașe care fusese prevestită, prevăzută și inevitabilă.

Acea clătinare avea să aibă loc în două etape: una timpurie și una finală, una complet pământească și cealaltă, un amestec de pământesc și ceresc. Rezultatul clătinării, scopul ei este testarea valorile de lungă durată. Clătinarea timpurie, cea pământească era de natură iudaică, dar în principiu și în caracter, ea avea toate elementele clătinării finale.

Prin distrugerea Ierusalimului, la care face referire scrisoarea, tot pământul fusese clătinat din punctul de vedere al iudeilor. Templul, ca locul central al întregii lumi fusese distrus din temelii. Preoțimea care slujea împreună după suprema rânduială preoțească, luase sfârșit. Slujba din Templu se terminase, iar poporul încetase să mai fie un popor unit și nedegradat.

Acestea erau lucruri în stare să fie destituite. Și totuși, cât de mult rezistaseră ele! Ce greutăți înfruntaseră! Ce încredere existase că ele nu aveau să înceteze vreodată! Cât de siguri erau oamenii că Dumnezeu Se legase de toate acele lucruri care nu puteau fi distruse, care nu puteau înceta! Cât de mult s-au luptat și s-au alipit de toate acestea până în ultima clipă!

Dar nu le-a folosit la nimic. Dumnezeu nu mai era interesat de cadrul exterior al lucrurilor, de sistemul pământesc, care ocupase atâta loc, folosise atâta energie și atâta cheltuială, care nu atingea spiritual. La urma urmei, procentul valorii spirituale era atât de mic, iar interesele spirituale intraseră pe căile labirintice, întortocheate ale mașinăriei religioase, tradiției, care nu aveau nicio valoare. Mijloacele de a ajunge la final nu erau imediate, adică, exista o distanță prea mare între mijloacele folosite și finalul care se avea în vedere. Nu exista împlinirea imediată a cerinței divine deoarece erau atâtea lucruri intermediare. Așa că toate trebuiau să dispară! Și decât să le protejeze, Dumnezeu le-a clătinat.

Ce a rămas după clătinare a fost doar atât: Cristos, Cristosul spiritual și ceresc, Cristosul din cer, adus aici pe pământ prin Duhul Lui, Marele Preot, Jertfa, Rânduiala Casei lui Dumnezeu care era cerească și spirituală și nu formală, organizată, impusă, imitată sau materială. Rânduiala sau ordinea răsare în urma vieții, iar dacă viața este divină și nestingherită, rânduiala sau ordinea divină va fi spontană.

”El desființează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua.”

Dar urmează o clătinare cu mai mare decât cea dintâi și ne întrebăm dacă nu este iminentă. Toate lucrurile arată într-acolo. De o vreme, atenția ne-a fost confiscată de strâmtorarea care există în domeniul afacerilor lumii. Ce era cel mai rău părea să se întâmple mereu și mereu, dar a fost împiedicat de o Mână cu mult mai mare decât mâna omului. Nu este greu de observat ce s-ar întâmpla cu toate aspectele exterioare ale lucrării și vieții creștine, dacă Mâna s-ar retrage!

Va clătina Dumnezeu lucrurile într-un mod în care nu a mai făcut-o până acum, așa încât, cadrul și structura organizată a lucrurilor creștine să fie complet anihilată și doar cunoașterea Lui adevărată și măsura reală a lui Cristos să rămână? Doar o astfel de posibilitate ar face ca copiii Lui, în special slujitorii Lui, să vadă că se află în imediata apropiere a clătinării cu toți factorii spirituali și veșnici și că ar trebui să există un minim care să se clatine și un maxim care să rămână după aceea. Trebuie să ne depărtăm de tot ce este exterior și să ne alipim de ce este lăuntric; trebuie să ne depărtăm de tot ce este pământesc și să ne alipim de ce este ceresc, trebuie să ne depărtăm de ce este distructibil și să ne alipim de ce este indestructibil; trebuie să ne depărtăm de toate lucrurile banale și să avem în vedere sfârșitul atât de apropiat, măsura deplină a lui Cristos.

Martie 1937