Calea lui Dumnezeu de a-Și împlini planul

de T. Austin-Sparks

Este un lucru să aveți o idee sau o anumită înțelegere despre planul lui Dumnezeu și să fiți dedicați lui, dar este un lucru în plus să cunoașteți cum va împlini Dumnezeu planul Lui. Este cu totul altceva să cunoașteți mijloacele pe care El le va folosi. Sunt foarte mulți cei care au o înțelegere adevărată a planului lui Dumnezeu, dar mijloacele sau căile pe care ei le folosesc nu sunt mijloacele Lui, felul în care ei lucrează nu este felul Lui și prin urmare, ei descoperă că Domnul nu îi susține. Ei se pot afla în direcția bună, dar neavând legătură cu metoda sau cu mijloacele pe care El le întrebuințează, ei se simt constrânși să-și asume singuri responsabilitatea pentru lucrare și să găsească resurse de întreținere.

Așa că adesea ei sunt epuizați, sunt într-un impas, fiind nevoiți să recurgă la tot felul de metode și mijloace pentru a aduna resursele necesare ca să înfăptuiască lucrarea lui Dumnezeu pe mai departe, căci ei nu se bucură cu adevărat de sprijinul Lui. Lucrarea lui Dumnezeu devine o povară pe umerii lor, iar Domnul nu poate lucra altfel deoarece nu există părtășie și atracție deplină între ei și căile, metodele, mijloacele și timpul Lui, adică între ei și detaliile planului Său.

În cazul Domnului Isus era cu totul altfel. În toate detaliile vieții Lui, El era într-o părtășie tainică cu Tatăl. Pentru El, planul Tatălui atotcuprinzător însemna o ascultare detaliată. Singura explicație de care El avea nevoie într-o situație era pur și simplu de a cunoaște ce dorea Tatăl; și fără niciun alt cuvânt, El o împlinea. Aceasta a fost temelia legăturii Lui cu Tatăl.

Niciodată nu zărim în El vreun semn de a pune la îndoială lucrurile Tatălui: de ce un lucru se face într-un anume fel, la un anumit moment și nu altădată și nici de ce se folosesc anumite mujloace și nu altele. Pentru El, era suficient că Tatăl dorea lucrul respectiv. Explicația venea în urma rezolvării situației și a motivului din inima Lui.

Facerea voiei lui Dumnezeu este o chestiune de ascultare care niciodată nu provine din sine, ci întotdeauna din Tatăl. Păstrând această valoare în fața ochilor Lui, El primea resurse spirituale de întreținere, de menținere, resurse de putere și forțe noi.

Firii îi place să facă totul din ea înseși: să facă planuri, să aranjeze programe, să organizeze lucrarea, să o administreze și să o facă să meargă. În toate, se oglindește firea, iar când vii și spui acestor lucruri: ”Calea lui Dumnezeu este calea dependenței și credinței absolute, este calea unde Duhul Sfânt deține controlul absolut, iar voi trebuie să stați de-o parte și să fiți doritori să faceți doar ceea ce Domnul vă spune și nimic mai mult”, așa cum spune și declarația: ”Eu nu pot face nimic din Mine Însumi”, aceasta este o jignire la adresa omului firesc, chiar și în probleme religioase. Ne izbim constant de fire, nu-i așa?
Este o diferență între a vă strânge împreună, așa cum făceau cei din Antiohia, care se rugau deschis pentru toate lucrurile și care doreau să cunoască voia Domnului, și o strângere a comitetului care discută o propunere și face planuri. Dacă omul firesc nu deține controlul absolut, dacă nu aranjează, dacă nu rânduiește, dacă nu conduce toate lucrurile, el crede că nu există deloc progres. Creștinul firesc crede că nu se întâmplă nimic dacă nu își prezintă planurile, dacă nu își anunță programele, dacă nu declară cu ce se ocupă, dacă nu își prezintă statisticile. Dar este posibil ca noi să avem lucruri minunate fără o asemenea activitate.

Acesta a fost secretul creșterii lui Isus. Poate despre creșterea Domnului Isus trebuie să avem grijă ce spunem; totuși, în vreme ce El era desăvârșit în natura Lui morală, fără păcat în Ființa Lui, Cuvântul ne arată foarte clar că și în viața Lui a existat înaintare. Cuvântul spune deslușit că El a fost făcut desăvârșit prin suferință: ”Deși era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit”.

Aceasta este o afirmație ciudată. Nu susțin că înțeleg toată semnificația ei, dar cel puțin, ea arată că exista înaintare în viața Lui. Exista înaintare, progres dintr-o stare perfectă spre o stare completă. Nu puteți explica acest lucru, dar Cuvântul poate. El a mers înainte cu Tatăl, iar acea înaintare s-a datorat dezvoltării Lui, care a avut loc prin lărgire, până a atins punctul plinătății, acea plinătate care era de la început.

Pentru latura Lui umană, pentru statutul Lui de om, El a lăsat de-o parte toată plinătatea dumnezeirii. Era a Lui de drept și i-a fost reținută, dar ca Fiu al lui Dumnezeu, El era încă în posesia acelei dumnezeiri. Ca și Fiu al Omului El a abandonat dreptul de a porunci resurselor dumnezeiești și a acceptat o viață dependentă complet de Tatăl și prin urmare, o viață de credință.

Astfel stând lucrurile, pașii Lui au fost pași ai credinței care L-au dus la creștere; iar când El și-a terminat alergarea, El a fost umplut cu toată plinătatea desăvârșirii divine. Am privit un Om umplut cu plinătatea lui Dumnezeu! În Isus Cel încununat nu Îl vedem doar pe Dumnezeu, ci și pe Omul umplut cu plinătatea lui Dumnezeu, iar la acea plinătate suntem și noi chemați.

Din partea Lui a existat o înaintare pe calea ascultării până la plinătatea finală. Exista înaintare. Dumnezeu Îl umplea în timp ce El asculta. Plinătatea se revărsa asupra Lui în timp ce El asculta. Calea ascultării este calea plinătății.

A face voia lui Dumnezeu înseamnă a rămâne într-o legătură în care nimic nu se face fără a-L consulta pe Tatăl. Nu înseamnă doar a vă interesa de voia lui Dumnezeu într-o situație urgentă, la o cotitură în viață, în vreo dilemă, într-o criză, ci de a avea întreaga viață călăuzită de Dumnezeu, așa încât totul să fie supus Lui și adus sub mâna Lui. Într-o astfel de viață nu există pierdere, nu există restricții înguste. Dezvoltarea, creșterea, ascensiunea, lărgirea, satisfacțiile noi și ajungerea la plinătatea divină sunt semne ce caracterizează acea viață.

Nu există un simțământ mai adânc de mulțumire decât acela care rezultă din cunoașterea că Dumnezeu este mulțumit, că Domnul este deplin satisfăcut. A cunoaște că voia Lui s-a făcut și a nu avea nicio umbră de îndoială cu privire la ea, înseamnă a aduce inimii cea mai adâncă mulțumire. Nicio hrană nu a mulțumit vreodată trupul Omului mai mult decât cunoașterea că El împlinea voia Domnului și aceasta satisface și duhul copilului lui Dumnezeu. Există mângâiere, plinătate, mulțumire față de împlinirea voii Lui.

Aceasta ne arată liniștea remarcabilă din viața Domnului Isus. În El nu a existat agitație, neliniște, încordare, grijuri nesăbuite. El părea să fie întotdeauna pe un tărâm de mulțumire spirituală. Nu că era mulțumit cu lucrurile exterioare, dar adânc în inima Lui exista odihnă, care rezultase în urma abandonării Lui absolute în fața voii Tatălui și cunoașterii că voia Tatălui se făcea ceas de ceas. Aceasta nu era automulțumire, ci mărturia Duhului Vieții din El, mărturia Tatălui care continua să spună: ”În Tine sunt pe deplin mulțumit!” Astfel a fost viața Lui de ascultare care L-a condus în mod progresiv la plinătate.

Ianuarie 1937