Cristos viața noastră (1940)

de T. Austin-Sparks

”Când Se va arăta Cristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.” (Coloseni 3:4)

Dacă întrebăm care este esența și rădăcina creștinismului și a vieții creștine, răspunsul este: Dumnezeu a adunat și centrat toate lucrurile în persoana Fiului Său, Isus Cristos. Aceasta nu înseamnă că' creștinismul este un număr de lucruri: crezuri, învățături, dogme, practici, forme, ritualuri, rânduieli sau virtuți. Nu este vorba de lucruri în sine ca: mântuirea, regenerarea, sfințirea, puterea, viața, bucuria, pacea, etc., ci de El Însuși în lăuntrul celor care L-au primit. El este suma tuturor lucrurilor necesare pentru slava și mulțumirea lui Dumnezeu, pentru care am fost creați. Despărțiți de El, ajungem să cunoaștem toate acestea ca pe niște lucruri în sine. Dacă Îl avem pe El și trăim prin El, avem totul.

Eșecul de a împlini această realitate într-un mod viu este motivul din spatele oricărei slăbiciuni, eșec, dezamăgiri, atât în viață, cât și în slujire. Poate că tânjim, alergăm după un lucru, oricare ar fi acela, dar Dumnezeu nu Se va depărta niciodată de poziția pe care o are față de Fiul Său. Mulți oameni s-au luptat cu o asemenea intensitate a sufletului după câte un lucru încât au ajuns bolnavi mintal sau au ajuns în sfera ocultismului; iar acum ei au lucrul după care au umblat, dar acela nu este de la Dumnezeu, iar sfârșitul va demonstra acest lucru.

La început, Adam a fost prins în capcana înșelăciunii chiar în felul acesta. El avea toate lucrurile în Dumnezeu și prin rămânerea în El, o viață dependentă și încredere; se putea bucura de ”toate lucrurile”. Dar sugestia a venit spunându-i că el însuși putea avea acea poziție, că el putea fi izvorul lucrurilor și astfel, putea fi ”ca Dumnezeu”. El a acceptat această idee și deși a obținut acel obiect imediat al ”cunoașterii binelui și răului”, câștigul lui a fost de-atunci blestemul lui și împreună cu el, a venit și o pierdere inexprimabilă. ”Ultimul Adam” (Fiul lui Dumnezeu), pentru a rectifica problema acelei rase noi de ”credincioși”, a acceptat o viață de dependență absolută și voluntară de Dumnezeu, mărturisind că ”din El” (”de la El”) nu putea face nimic. El a demonstrat că aceasta este poziția și viața puterii divine, a păcii, a bucuriei și a ascensiunii. Astfel, El ”a nimicit lucrările diavolului” și prin viața Lui de dependență ascultătoare și încredere, a primit ”toate lucrurile” ca moștenire. Dar ”Cristos în noi este nădejdea slavei” (Col. 1:27), iar o viață dependentă în mod absolut de El înseamnă: biruință, capacitate, plinătate. Întotdeauna Se va vedea El, iar noi vom fi păstrați aici: cunoscându-ne mereu slăbiciunea și inutilitatea.

Deoarece Dumnezeu a stabilit această lege de neschimbat a vieții, El va face ca orice altceva să eșueze în ce privește satisfacerea și plinătatea. Cu cât ne apropiem de sfârșit, lucrurile vor fi înlăturate și totul se va concentra într-o singură persoană: EL ÎNSUȘI.

Noi nu ne dăm seama cât de mult, cât de adânc, cât de subtil, lucrurile bune pot lua locul Lui, până în clipa când ele sunt înlăturate. Serviciul nostru, interesele noastre, strângerile noastre, slujirea noastră, puterea noastră, prilejurile noastră; da, ce este al nostru la modul exterior, este înlăturat, până rămânem singuri și neajutorați. Atunci intervine testul suprem: cine este Domnul pentru noi? Nu este aceasta orientarea lucrurilor în ziua de azi? Din ce în ce mai mult, avem lucruri exterioare care ating o limită: lucruri, oameni, mișcări, locuri, activități! Anticrist se află la orizont și el va reprezenta plinătatea, capacitatea, bogăția, puterea propriei energii (sursa ei este satanică); și în mod ascuns sau deschis, mulți vor compara plinătatea pe care el o oferă cu aparenta micime și slăbiciune a lucrurilor lui Cristos. Multe inimi vor fi îndepărtate, multe vor cădea. Testul suprem va fi acesta: Anticrist va impresiona profund, mai întâi afișându-și puterea, prin groază, iar apoi prin ademenire. Prin suferința și încercarea care vor fi provocate de această stare, întreaga problemă va atârna de cine este Domnul pentru noi. Dumnezeu trebuie să precipite această stare, deoarece în ordinea creației Lui noi, care este iminentă într-o astfel de vreme, singura trăsătură generală va fi: ”Cristos totul și în toți”, iar aceasta nu ca o doctrină sau ca un lucru obiectiv, ci ca o realitate lucrată adânc în ființa copiilor Săi.

Trebuie să testăm natura stimulilor noștri. Este serviciul, inițiativele, activitățile, mișcările, bisericile, societățile, învățăturile, oamenii, misiunile, etc., sau este Cristos, viața și mulțumirea noastră? Lecția noastră principală este de a-L trăi pe Cristos. Avem nevoie de suport și compensare? El spune: ”Eu sunt pâinea vieții”. Fiecărei nevoi, El îi răspunde: Eu sunt răspunsul și nu: Eu îți dau răspunsul.

Pavel leagă cele două lucruri împreună: venirea lui Cristos de absoluta nevoie ca Cristos să fie viața noastră: ”Când Cristos, care este viața noastră, Se va arăta...”. Să ”auzim ce zice Duhul”; să vedem ce spun faptele suverane ale lui Dumnezeu; să ne uităm la temelii! Este Domnul înainte, în spatele și deasupra tuturor celorlalte lucruri?

Suntem noi mulțumiți cu El, aparte de ce face sau ce poate face El pentru noi?

Din ființa Lui izvorăște orice valoare a vieții și a slujirii de care avem nevoie zilnic, și dacă El este totul pentru noi, atunci valorile vor fi spontane, iar roada se va produce fără nici un efort sau mecanism.

Publicat prima dată în revista ”Un martor și o mărturie”, sep-oct 1940 vol. 18-5