Familia lui Dumnezeu

de T. Austin-Sparks

Cu siguranță că gândul divin nu este de a avea grupuri de creștini constituite după o tehnică Nou Testamentală sau după un sistem doctrinar sau după o anume practică, nici de a avea întruniri, locuri de unde să se predice sau doar strângeri. În primul rând El vrea familii spirituale; iar o familie care este guvernată și rânduită divin, va manifesta viața potrivit unei doctrine adevărate și unei practici corecte. Așadar, când vine vremea pentru copiii Săi ca ei să-și asume responsabilitatea spirituală, dacă Duhul Sfânt deține o temelie corectă în ei, atunci El va aranja lucrurile în viața lor așa încât să se formeze familii noi spirituale. Aceasta este creșterea organică care diferă de extinderea organizată, atât de nesatisfăcătoare în privința rezultatului spiritual. Cât de sigură și curată este această metodă divină! Căci, mai întâi, ea începe din lăuntru și nu dinafară. Legătura ei este dragostea reciprocă, nu doctrina. Familia crește prin naștere spirituală sau unitate organică, nu prin aderare sau ”alăturare la”. Succesul ei nu este determinat de mărime sau număr, ci de viața spirituală și de măsura lăuntrică a lui Cristos.

Într-o familie adevărată nu există nimic care să aibă de-a face cu profesionalismul; acolo nu există nimic artificial sau formal. Ce familie adevărată ar exista în orice privință: viață de familie corporativă, creștere, mărturie, lucrare, și la timpul potrivit, înmulțire prin familii noi, așa cum ar trebui să fie în grupurile locale ale copiilor Domnului; căci Dumnezeu a vrut să arate prin instituțiile vizibile, gândul Său invizibil, spiritual, ceresc, principiile Sale. Totul este spontan și vital, nimic nu este organizat, nimic nu este tehnic. Nu putem merge mai departe cu acest gând divin fără să întrebăm: oare nu este acesta obiectivul Domnului atunci când permite sau cauzează acel simțământ mereu prezent de inadecvare, de limitare și de insatisfacție din rândul ”creștinismului organizat”; și oare nu acesta este motivul din spatele tradiției care a ajuns să ia locul familiei spirituale? Nu există nicio urgență, nicio suferință de a reduce totul la esența lucrurilor; iar esența unei vieți creștine adevărate este că dincolo de toate lucrurile, copiii adevărați ai Domnului sunt o familie: ”Biserica celor întâi născuți”.

Primul lucru pe care l-a spus Isus după învierea Sa a fost: ”Mergi la frații Mei și spune-le că Mă înalț la Tatăl Meu și la Tatăl vostru”. Când semnificația învierii Lui a fost dusă la bun sfârșit prin venirea Duhului Sfânt, descoperim că în mod spontan, credincioșii din Ierusalim au fost constituiți într-o familie spirituală, ei ”frângeau pâinea din casă-n casă”. Mai târziu, se face referire la un grup local ca fiind ”Biserica din casa ta”. Să ne amintim că începutul unei familii necesită doar doi oameni responsabili spiritual. Oare să nu fi fost acesta principiul din spatele trimiterii ucenicilor ”doi câte doi”?

Dar să ne amintim întotdeauna că familia este planul guvernator al lui Dumnezeu și ea nu reprezintă un sfârșit. Plinătatea spirituală este sfârșitul Lui, nu doar părtășia spirituală. Mult a avut de pierdut Domnul și copiii Lui datorită altor forme care au luat locul plinătății spirituale! Atenție la substituenți! Atenție să nu pierdeți ceva din măsura ”pentru care ați fost apucați”! Acesta este unul din pericolele izolării și îndepărtării de familie, de casă. Legătura cea mai puternică a unei familii adevărate este că ea dorește și vrea ca toți membrii ei să fie călăuziți de cap. Dacă dorința Domnului pentru plinătatea spirituală ne-ar călăuzi pe toți, acesta ar fi un principiu călăuzitor și sigur, o putere care ne-ar elibera de multe interese sau judecăți personale, neînsemnate, care sfârșesc în limitare și dezamăgire. Suntem foarte siguri că plinătatea spirituală este posibilă doar prin descătușarea din orice sistem artificial, făcut de om și întoarcerea la temelia simplă, dar puternică a vieții organice, păstrată curată prin călăuzirea directă a Duhului Sfânt, așa cum a fost la început.

Preaiubiților, Domnul să vă deschidă inimile spre tot ce este El, iar rugăciunea noastră este, asemenea cuvintelor Apostolului: ”ca nici unul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.”

Publicat prima dată ca Scrisoare Editorială în revista ”Un martor și o mărturie” mar-apr 1941, vol.17-2