Singur? - Nu singur!

de T. Austin-Sparks

Din ”Slujirea aceasta” - Mesaje rostite în Honor Oak – Volumul 3

Eu singur am rămas din proorocii Domnului. (1 Împărați 18:22)
Am rămas numai eu singur ... Am rămas numai eu singur. (1 Împărați 19:10,14)
Dar voi lăsa în Israel şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal. (1 Împărați 19:18)
Atunci a numărat tot poporul... şi erau şapte mii. (1 Împărați 20:15)
Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni (naturi) ca şi noi. (Iacov 5:17)

Este un lucru plin de îndurare că, în consemnarea vieților celor mai folosiți și reprezentativi slujitori ai Săi, Domnul nu a ascuns niciodată slăbiciunile lor. Cei mai mulți biografi par a crede că și-ar răni subiecții, că le-ar atenua mărturia sau că ar dăuna lucrării la care au fost chemați dacă s-ar sprijini pe natura umană, pe latura ei neputincioasă, dacă ar scoate în evidență momentele ruinării lor. Există de asemenea o bunătate eronată în această omitere: ideea că noi toți suntem atât de greșiți încât nu ar trebui niciodată să facem referire la slăbiciunile altora. Dacă viața omului L-a slăvit pe Dumnezeu cu adevărat, iar lucrarea lui a fost o lucrare pentru Dumnezeu cu adevărat, aceasta nu face decât să intensifice harul lui Dumnezeu, să arate cum binecuvintează El chiar o ființă umană, un vas imperfect. Și nimeni care Îl iubește pe Domnul cu adevărat nu va considera acest lucru drept un refugiu sau o trecere cu vederea a eșecurilor repetate. În același timp, este adevărat că Dumnezeu este Singurul care are dreptul să vorbească despre slăbiciunile omenești și oricine face astfel sub călăuzirea Lui, trebuie să o facă cu adâncă umilință și frică - motivul pentru acest lucru este recunoscut în cazuri reprezentative precum: Moise, Ilie, David, Petru, etc. Chiar și în cazul lui Cristos, deși El nu a cedat, totuși acest factor a rămas valabil, iar în cazul Lui faptul acesta se vede atât de clar. Iar factorul este:

Satan cunoaște momentul nostru cel mai slab și se folosește de el.

Când Stăpânul a postit timp de patruzeci de zile și de nopți și a flămânzit, Satan a venit să-L pună la încercare. Pe lângă alți factori prezenți în cazul lui Ilie și a celorlalți, nu există îndoială că epuizarea fizică și nervoasă a experiențelor lui recente a pregătit terenul promițător pentru atacul vrăjmașului mișel. Când Moise a făcut marea lui greșeală de la stâncă, se vede clar că el era un om suprasolicitat și deși slăbiciunea este arătată din plin, iar rezultatul este unul foarte dureros din punct de vedere omenesc, el nu a fost recunoscut niciodată după aceea, în istorie, drept un eșec; ci el este unul din cei care stă alături de Domnul pe Muntele schimbării la față. David avea încă un loc înalt de cinste și de apreciere în planurile divine, iar numle lui se regăsește pretutindeni în Scriptură, purtând aprecierea divină în ciuda eșecurilor dureroase din viața lui. El a suferit, este adevărat, dar Dumnezeu știe că în viețile celor care contează pentru El există forțe la lucru care sunt suplimentare slăbiciunilor omenești. Acest lucru se vede atât de clar în cazul lui Petru, al cărui eșec îngrozitor a fost lucrarea lui Satan după cum spusese Domnul; de aceea nu este îndoială că Satan știa punctul și momentul slab al lui Petru.

Totuși, trebuie să reținem că, deși aceste versete cu privire la aceste lucruri ne sunt date pentru mângâierea noastră, și pentru a intensifica harul lui Dumnezeu, ele nu ne sunt date pentru a atenua sau pentru a scuza neputințele noastre, ci de a ne face conștienți de felul cum poate obține Satan un avantaj, pentru a ne arăta punctele periculoase de pe calea rodniciei spirituale.

În cazul care ne stă în față, cel al lui Ilie, există un singur lucru pe care dorim să-l observăm, iar observarea credem că va fi de ajutor pentru unii. Iată care este aceasta: în momentul slăbiciunii lui Ilie, Satan a semănat o minciună în mintea lui, iar el a acceptat-o. Domnul nostru a spus despre Satan că ”este un mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8:44). În acest caz, el a dat naștere minciunii că Ilie era singurul prooroc credincios al lui Dumnezeu care mai rămăsese în Israel. Existase teren acolo pentru această sămânță. Omul lupta o luptă singuratică; ara o brazdă singuratică; mergea pe o cale singuratică. Nu există îndoială în această privință.

Singurătatea face parte din prețul autorității

Dacă urmărim să mergem mai departe cu Dumnezeu, dincolo de gradul care este acceptat de majoritatea, să tindem spre o viață creștină adevărată, dacă suntem chemați să deschidem calea pentru avansarea vieții spirituale sau slujirii divine, dacă am primit o viziune a voii și planului lui Dumnezeu pe care mulțimea generală a copiilor lui Dumnezeu – și nici chiar mare parte a slujitorilor lui Dumnezeu – nu o vede, atunci calea noastră va fi foarte singuratică.

Există multe alte căi prin care simțim singurătatea. Poate din motive geografice sau datorită unei experiențe lăuntrice prin care trecem; o experiență sau o perioadă pe care nu o putem împărtăși cu alții, nici măcar cu cei mai apropiați. Toate acestea și alte motive, pot deveni pentru fiecare ”pustiul” nostru, unde pătrunde Satan și, odată ce există un prilej, treaba lui este să împingă lucrurile pe tărâmul neadevărului și să ne spună că de fapt, noi suntem absolut singuri. Nu este un lucru rar pentru el să spună unui copil al lui Dumnezeu că Dumnezeu l-a părăsit sau că a părăsit-o.

Ilie a crezut cu adevărat că el era singurul care mai rămăsese credincios lui Dumnezeu, iar el și-a repetat plângerea de câteva ori: ”am rămas singur”. El a pierdut din vedere posibilitatea ca proorocii despre care vorbise Obadia să fi fost ascunși, să fi rămas și ei în aceea credincioșie ascunsă sau cel puțin unii dintre ei. Dar Domnul știa mai bine și i-a spus despre cei șapte mii de sfinți care nu s-au predat, care nu au capitulat în fața lui Baal sau a Izabelei. Faptul este că ceea ce credea Ilie era de-a dreptul fals. Dacă privim la lucruri din punct de vedere omenesc vom fi limitați, dar dacă le privim prin prisma cerului vom vedea mult mai mult.

Ei bine, care este răspunsul? Mai întâi, dragostea Domnului știa măsura deplină a fragilității umane înainte de a ne chema la El; prin urmare, acea dragoste fiind atotcunoscătoare, ea nu renunță deoarece are de-a face cu ceva nevăzut, ceva încă neexplicat.

În al doilea rând, Domnul nu cere nimic mai mult decât o inimă întreagă pentru El. Acesta este terenul pe care El va înainta. Doar necredința și neascultarea persistentă, fățișă, absolută Îl va face pe Domnul să spună: ”Privește aici, copilul Meu, te iubesc și vreau să merg mai departe cu tine și voi merge mai departe doar dacă vei avea încredere în Mine și-Mi vei răspunde. Dar nu putem merge mai departe până ce nu te adaptezi; nu facem decât să stăm pe loc și să așteptăm ca acest lucru să se întâmple.”

În al treilea rând, dacă este adevărat că Domnul nu lasă și nu părăsește pe ai Săi, la fel de adevărat este că ei nu sunt singurii copii ai Domnului. Este o REALITATE, cu totul aparte de învățătură, că trupul este una și el are multe mădulare (1 Cor. 12:12). Acea REALITATE nu depinde de doctrină, este pur și simplu o realitate. Mai mult, Duhul Sfânt îl alcătuiește. El este Duhul unității; există ”părtășia Duhului Sfânt”; părtășia credincioșilor în și prin Duhul Sfânt. Există întotdeauna credincioși care se roagă pentru ”toți sfinții”, majoritatea fiind complet necunoscuți lor în această lume. Dacă ne-am bizui pe realitatea lui Dumnezeu în această privință, și, prin credință, am vedea valoarea ”rugăciunii pentru toți sfinții”, am găsi o eliberare minunată și un ajutor pentru singurătatea noastră.

Dar să înfruntăm realitatea: o anumită măsură și un anumit fel de singurătate se VOR lega de valoarea aceea deosebită pe care o păstrează Domnul și pe caută să o aibă, în noi; iar noi trebuie să acceptăm acest lucru cu curaj, amintindu-ne că altfel, acea valoare nu ar fi posibilă. Isus era în stare să facă față multor situații dificile deoarece El învățase secretul singurătății.