Înrădăcinat și ancorat

de T. Austin-Sparks

Planul Domnului cu biruitorul

”Și ce va mai rămâne va prinde iarăși rădăcini dedesubt şi va aduce rod deasupra.”(Isaia 37:31).

De citit: Isaia 36: 1-22.

”Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc.” (Mat.3:10).

”Atunci ucenicii Lui s-au apropiat, şi I-au zis: "Ştii că Fariseii au găsit pricină de poticnire în cuvintele, pe care le-au auzit?" Drept răspuns, El le-a zis: "Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină. Lăsaţi-i: sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă." (Mat. 15:12-14).

”Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat.” (Matei 13:6).

Poate ați observat că în toate aceste pasaje se face referire la rădăcini, iar rădăcinile sunt foarte importante. Rădăcinile sunt importante căci pomul depinde aproape în întregime de ele. Tot așa, preaiubiților, rădăcinile și înrădăcinarea noastră sunt lucruri foarte importante în privința destinului nostru veșnic.
La început vreau să vorbesc puțin la modul general, până ajungem la lucruri concrete în această privință. Poate ați observat că pasajele citite (altele ar putea fi adăugate despre același subiect) sunt împărțite. Unele se referă la înrădăcinarea sănătoasă pe care se pune accentul și care se dovedește a fi necesară. Celelalte se referă la ancorări nesănătoase care nu vor rezista. Vom spune mai întâi câteva lucruri despre cea de-a doua clasă.
În Cuvântul Domnului există categorii și genuri diferite de oameni a căror rădăcini și ancorări nu sunt adecvate. Unele au fost menționate. Pasajul din Matei 3:10: ”Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor” - este un cuvânt din slujirea lui Ioan Botezătorul, reprezentând o vreme de criză, când Domnul trimisese o perioadă de încercare îndelungată și momente prielnice pentru înrădăcinarea și ancorarea sănătoasă a Israelului, iar acum testul venise: rădăcinile trebuiau supuse unei testări și încercări severe. Rezultatul acelei testări, după cum știm, a fost că încă o dată Israelul a fost smuls din rădăcini. Nu după mulți ani, ei au fost smulși din țara lor și duși în uraganul judecății divine prin legiunile romane și împrăștiați în diferite locuri ale pământului, iar de atunci ei nu au mai fost niciodată resădiți. Securea a fost pusă la rădăcinile pomului.
Apoi, alte două pasaje sunt cuprinse în această clasă. În Matei 13 semănătorul a semănat sămânță și o parte din ea a căzut în locuri stâncoase. Ea a răsărit; dar când soarele a răsărit ea s-a uscat, a murit, pentru că nu avea rădăcină. De aici, înțelegem că sămânța aceasta întruchipează oamenii care aud Cuvântul Domnului cu superficialitate; îl aud și într-un fel, îl primesc, răspund doar la suprafața lucrurilor, dar în cele din urmă, lucrurile Lui nu prind rădăcină în ei. Felul în care primesc lucrurile lui Dumnezeu, felul cum răspund, felul asocierii lor cu Cuvântul Domnului nu poate îndura arșița, văpaia soarelului, ele sunt superficiale, nu au atins adâncimile ființei lor.
Cel de-al treilea, Matei 15, era un cuvânt referitor la farisei. Ucenicii au spus că fariseii aveau o anumită atitudine față de lucruri. Cuvântul Domnului a fost: ”Fiecare răsad (fără exagerare) pe care Tatăl Meu ceresc nu l-a sădit, va fi smuls din rădăcini. Lasați-i: sunt călăuze oarbe ale orbilor.”

Pericolul de a trăi în trecut

Aceste trei cazuri ale rădăcinilor care nu dăinuie, ne înfățișează aspecte diferite. În primul caz, în Matei 3, avem de-a face cu un lucru tradițional și istoric care a ocupat locul ce pretinde că Îl reprezintă pe Domnul și a avut antecedente cu El: binecuvântări, slujire, servire; a fost legat în mare parte de lucrurile Domnului și a fost legat de planul și căile Lui; dar a ajuns să trăiască în trecut, cu o faimă ruptă de realitate; ceva ce aparține unei zile deja apuse; a cărui viață, vitalitate, putere și progres spiritual nu ține de prezent și nici nu coincide cerințelor lui.
Potrivit rânduielii suverane a lui Dumnezeu, El hotărăște o vreme de încercare pentru astfel de lucruri, bazată pe motivul prezentei uscăciuni a rădăcinilor, a lipsei de vitalitate, a puterii sau a caracterului proaspăt al vieții care nu rezistă încercării și este smuls din rădăcini. Un cuvânt simplu și totuși provocator care ne arată două lucruri: Dumnezeu în suveranitatea Lui hotărăște o vreme în care El va testa starea oricărui lucru, a oricărei persoane care pretinde că are legătură cu El. El va face acest lucru, iar în ziua testării Lui nimic din trecutul nostru, din trecutul nostru bun, din trecutul divin nu va face față testării. Altfel spus, Dumnezeu ne testează pentru a vedea cât de ”la zi” este viața și experiența noastră spirituală.
Există foarte mulți oameni care au avut o convertire sănătoasă, absolut autentică, dar care trăiesc cu zece ani, douăzeci, patruzeci de ani în urmă; și deși au avut un trecut sănătos, convertirea ține de trecut. Vitalitatea ei nu a fost progresivă, nu a fost înnoită și astfel de oameni vor descoperi că atunci când vânturile lui Dumnezeu încep să bată ei duc lipsă, sunt în nevoie, sunt bătuți de vânt, nu neapărat că vor fi pirduți veșnic, după cum nici Israel nu este, dar vor avea de suferit o pierdere foarte mare.

Pericolul de a pretinde că ai legătură cu Dumnezeu

Cu siguranță, Domnul testează apoi orice mărturie, orice comportare, orice atitudine sau legături, pentru a descoperi dacă lucrul respectiv este de suprafață, aparent, superficial; sau dacă a fost săpat adânc în viață, dacă și-a adâncit rădăcinile chiar în sub-solul trăirii de zi cu zi. Iată din nou, un cuvânt simplu, dar poate este cineva aici care s-a atașat de ceva, de un loc, de un grup de oameni; care s-a atașat superficial de ce este al Domnului, prin cântări, predici, rugăciuni, slujiri și astfel de lucruri; având legătură cu aceste lucruri și într-un fel, mărturisind până la un punct lucrurile Domnului.
Ați văzut într-o zonă muntoasă cum crește o pădure singură în urma vijeliei? În Scoția, avem parte de asemenea fenomene, semințele sunt duse de vânt și sădite pe un teren foarte apos de pe vârfurile munților, pe o zonă stâncoasă. Copacii au crescut foarte înalți, sunt lungi și subțiri, brazi sau pini; rădăcinile lor s-au întins și au acoperit o zonă mare, iar apoi – vine vijelia – când treci pe-acolo în urma ei, se pot vedea pomii înalți, uscați, cu rădăcinile în vânt. Poate vă întrebați cum se poate că au reușit să se atașeze de sol, lipsiți de adâncime. Iată-i peste tot, smulși din rădăcini, deoarece au crescut de la sine și despre acest lucru vorbește Matei 13. Poate este vorba de ceva sau cineva care ripostează, care răspunde situațiilor în felul propriu, poate rezervat, care nu merge prea departe, nu vrea să fie ”extrem”, nu vrea să fie ”ciudat”, sau ”fanatic”, ci vrea să fie ”perfect echilibrat” și ”sănătos la minte” și care dă Domnului propria replică.
Dumnezeu a hotărât momentul vijeliei. Da, prin soarele dogoritor, se va vedea dacă Dumnezeu a semănat acel lucru, dacă aceea a fost lucrarea lui Dumnezeu în inimă sau dacă a fost doar atașare sau legătură omenească. Poate și aici este unul sau mai mulți care sunt atașați de lucrurile Domnului în mod superficial, dar care în lăuntrul lor nu sunt în regulă, nu sunt adânciți, înrădăcinați și ancorați în lucrurile Domnului. V-ați atașat voi de ceva religios sau aveți rădăcinile ancorate adânc în Cristos? Sunteți înrădăcinați în El?

Pericolul poziției fără împuternicire

Cel de-al treilea cuvânt din Matei 15 referitor la farisei are de-a face desigur, cu cei care și-au asumat rolul de învățători, de lideri spirituali. Fariseii erau aceia care luau asupra lor călăuzirea altora în ce privește religia. Domnul le-a spus: ”Fiecare răsad (fără exagerare) pe care Tatăl Meu nu l-a sădit va fi smuls din rădăcini.” Altfel spus, acest lucru însemna: oricine care îndrăznește să ia responsabilitatea de a da învățătură altora, care nu a fost împuternicit de Domnul, care nu duce mesajul Lui va fi smuls din rădăcini. Ei sunt învățători și predicatori care s-au sădit de bună voie.
Deși pe parcursul acestei strângeri acest lucru poate avea o aplicație foarte limitată, trebuie să ne amintim de el în zilele care urmează. Nevoia absolută este ca cei care ne conduc în lucruri spirituale să fie bărbați care au fost împuterniciți de Dumnezeu, bărbați care au un mesaj, bărbați care au revelație, bărbați pentru care rădăcina problemei nu înseamnă doar învățătură. Spun toate acestea în lumina zilelor din urmă, deoarece cred că intrăm din ce în ce mai mult într-o etapă când în suveranitatea lui Dumnezeu, toate lucrurile vor fi supuse testării. Tot ce este tradiție, mărturie personală, vocație; toate vor fi testate de vânturile lui Dumnezeu.
O, acele vânturi! Chiar vânturile înșelăciunii! Dumnezeu nu vrea să trimită înșelăciunea, dar nici nu o va împiedica. Învățători falși, doctrină falsă; încercări și testări severe; experiențe usturătoare adânci, adânci, cu toții vom trece pe-acolo și se va vedea sub călăuzirea suverană a lui Dumnezeu cât de adânci sunt rădăcinile fiecăruia dintre noi. Preaiubiților, încercarea va produce unul din cele două lucruri: fie ne va îndepărta, fie ne va conduce spre adânc. La final, nimic nu va rămâne netestat. Domnul să facă să avem rădăcini dedesubt și roade deasupra.
Încă un cuvânt în legătură cu Isaia 37. Isaia are multe de spus în privința rămășiței; și după cum bine știm, așa cum a existat o rămășiță a Israelului, așa există și o rămășiță a creștinismului. Rămășița creștinismului se găsește în primele trei capitole ale Apocalipsei. Este reprezentată de cuvintele care se repetată: ”Celui ce va birui” - aceea este rămășița. Observați că în bisericile din Asia exista doar o rămășiță. Lucrul primordial din biserici nu mai funcționa, era acolo doar o rămășiță de biruitori, și în Cuvântul Domnului se vede foarte clar rămășița creștinismului.
Trăsătura unei rămășițe sunt rădăcinile ei bine ancorate. Una din trăsăturile rămășiței este că își adâncește rădăcinile. Iar Domnul face acest lucru, El îl cauzează. În suveranitatea și providența Sa, Domnul acționează astfel pentru ca rămășița să fie caracterizată de rădăcini puternic ancorate încât nimic din iad sau de pe pământ să nu o poate smulge. Pentru slava Sa, Domnul trebuie să aibă o astfel de rămășiță, care poate înfrunta toate provocările date de împrejurările vieții.
Domnul trebuie să aibă o rămășiță care nu poate fi smulsă, ademenită, zguduită și cu siguranță, care nu poate fi smulsă din rădăcini. Aceasta este rămășița Lui. El trebuie să obțină slavă și astfel, va lua orice măsură în privința rămășiței pentru ca rădăcinile ei să fie adânc înrădăcinate. Desigur, roada va ieși la suprafață apoi. Vorbim foarte mult de latura lucrurilor de sus, de viața din locurile cerești, de rămânerea în locurile cerești, de lupta și lucrarea pe care o ducem – de roada vieții noastre în unire cu Domnul. Acestea sunt posibile doar atunci când rădăcinile sunt dedesubt. Și pentru ca să fie astfel, trebuie să ajungem în locul de nezguduit, unde rădăcinile sunt ancorate atât de puternic încât nimic nu le poate doborî. Cred că acest lucru explică foarte mult ceea ce face Domnul cu oamenii Săi spirituali în aceste zile.
Este adevărat că în aceste zile, copiii Domnului adevărați trec printr-o vreme de încercare și testare intensă din punct de vedere spiritual; pretutindeni este astfel. De ce? Deoarece Domnul trebuie să aibă ceva față de care iadul este neputincios și prin care El demonstrează universului puterea tăriei Lui care o poate face să rămână în picioare, să reziste și după ce a făcut totul să rămână în picioare. Dacă cineva ar fi întrebat care este ultima problemă a Bisericii din acest veac, eu aș spune: a rămâne în picioare, iar acest lucru este un lucru extraordinar. O, poate spuneți: acestea sunt lucruri care cu siguranță ne limitează, oare nu te poți gândi la ceva mai mult? La înaintarea Bisericii, la avansarea ei, la mișcările ei cerești? În cele din urmă, toată lucrarea Bisericii va lua sfârșit pentru ca ea să rămână în picioare, iar rămânerea în picioare va fi biruința ei. A fi în stare - prin încercare, prin necaz, când totul răgnește în jurul vostru asemenea unei vijelii; când totul este întunecat, misterios și chiar Dumnezeu pare departe și ireal, când credința vă este încercată, iar voi sunteți asaltați din dreapta și din stânga, și omenește vorbind există toate motivele pentru a renunța, pentru a vă prăbuși, pentru a ceda, pentru a vă reduce standardul - să rămâneți în picioare și să nu vi se clatine credința, aceasta este cea mai măreață biruință posibilă.

Rămășița: mărturia puterii Domnului

Ajung acum la Isaia 36 și 37. Observați că acel pasaj legat de rămășița care prinde rădăcini este o problemă esențială. Din capitolul 36 am citit în seara aceasta de Rabșache și Sanherib și despre mândria lui, grozăvia lui, declarațiile lui pompoase, provocându-l nu doar pe Ezechia și pe iudei, ci și pe Dumnezeul lor. Lăudându-se împotriva lui Iehova, spunând că nu există nici un dumnezeu al oamenilor de pe pământ care să poată sta înaintea stăpânului său (împăratul Asiriei), și cu siguranță că nici Dumnezeul iudeilor nu va fi în stare; și iată-i în afara porților Ierusalimului spunând toate acestea. De ce a îngăduit Domnul așa ceva? Domnul a văzut prima mișcare făcută în îndepărtata Asirie față de Ierusalim; de ce nu i-a oprit Domnul atunci, de ce nu a intervenit de dragul alor Săi și nu a dejudecat? De ce nu a permis unor împrejurări să împiedice acest lucru? De ce a permis ca ei să tăbărască în jurul Ierusalimului și să-l asedieze, iar apoi să le permită să rostească asemenea lucruri?

Totul se află în suveranitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu a îngăduit acest lucru. El a permis acestui lucru să ajungă până la acest punct. Ezechia a primit scrisoarea, și-a rupt hainele, s-a îmbrăcat cu un sac și a plecat să ducă scrisoarea înaintea Domnului. Domnul a îngăduit totul, am putea spune chiar că El l-a ridicat pe Sanherib și oștile puternice ale Asiriei, i-a ridicat pur și simplu, i-a ridicat din punct de vedere material, mintal, verbal, i-a extins, le-a permis să se umfle în pene până aproape de a plesni: ei erau exaltați până la ceruri în ochii lor.

Ei bine, Domnul i-a înălțat. O rămășiță se întrezărea și ea va prinde rădăcini. Când asirienii și Sanherib au ajuns cât de departe puteau ajunge, umflându-se la maxim, când s-au ridicat până la ceruri, de dragul rămășiței, Domnul a trimis un înger! Cu siguranță, Domnul vrea o oaste puternică să trateze această situație - ”Iar îgerul Domnului a ieșit înainte”.

Preaiubiților, observați aici elementul Noului Testament? Adversarul influențează sfinții slabi ai Domnului prin importanța de sine, prin măreția lui. Există un lucru strategic pe care vrăjmașul încearcă întotdeauna să-l facă și anume de a semăna frică în inima copilului lui Dumnezeu. Frică. Nimic nu este atât de debilitant, atât de devastator ca frica. Dacă vrăjmașul poate introduce frica în inimile noastre el a câștigat cetatea și va face un mare spectacol cu lăudăroșenia lui, încercând să ne impresioneze cu puterea lui.

Nu trebuie niciodată să subestimăm puterea vrăjmașului, ci întotdeauna trebuie să păstrăm echilibrul comparației între Dumnezeul nostru și vrăjmaș. Slăbiciunea Domnului este cu mult mai tare decât toată puterea lui Satan. Totul se rezumă la: rămășița care își pune credința în Domnul în ciuda furiei asupritorului, a lăudăroșeniei lui; iar apoi Domnul demonstrează că doar El a îngăduit asupritorului să se apropie pe acea cale extremă, pentru a-i arăta că rămășița nu poate fi nimicită, că ea prinde rădăcini chiar în prezența lui Sanherib, în prezența asirienilor. ”Și rămășița... va prinde din nou rădăcini.” Observați, aceasta este problema esențială. Este adevărat, aceasta avea în vedere o zi care urma să vină, dar este remarcabil cum aceste două lucruri se unesc: asirienii intră pe scenă cu toată puterea lor și le este îngăduit în cele din urmă să distrugă ceea ce nu are valoare pentru Dumnezeu, iar El obține, în ciuda tuturor lucrurilor o rămășiță care prinde rădăcini.

Înrădăcinați și ancorați în Cruce

Observați acum, voi care cunoașteți lupta, voi care cunoașteți furia asupritorului și ura puternică a diavolului și amintiți-vă că Domnul îi permite să meargă suficient de departe pentru a avea loc această acțiune dublă. Mai întâi, cunoașterea nemărginitei măreții a puterii lui Dumnezeu – și cât de nemărginită poate fi puterea lui Dumnezeu dacă, împotriva oștirii puternice a Asiriei a fost nevoie doar de un singur înger! Pe de o parte, prin lucrarea vrăjmașului, noi descoperim nemărginita măreție a puterii lui Dumnezeu și pe de cealaltă parte, suntem înrădăcinați adânc în El. Domnul Se folosește de adversar, chiar de ura și furia lui pentru a ne înrădăcina și pentru a ne face insensibili în fața Diavolului. El îl va face pe adversar să lupte împotriva lui însuși în încercările prin care trecem. Rădăcini dedesubt şi rod deasupra. Sunt sigur că la aceasta lucrează Domnul.

Trecem prin experiențe adânci la care contribuie și vrăjmașul iar Domnul nu-i stă în cale; noi însă ajungem la o cunoaștere mai deplină a puterii Dumnezeului nostru, iar rădăcinile noastre se întăresc și mai mult în ciuda nestatorniciei noaste din trecut. Domnul urmărește să aibă oameni de neclintit, împotriva cărora iadul cu toată manifestarea sa arogantă și plină de mândrie este neputincioasă. ”Și ce va mai rămâne va prinde iarăși rădăcini dedesubt”. Iată de ce are nevoie Domnul.

Vreau să vă amintesc că natura acestei sădiri este tocmai cea cu care suntem familiari. ”Sădiți împreună în moartea Sa”. Acesta este cuvântul apostolului: ”Căci dacă suntem sădiți împreună continuu într-o moarte asemănătoare cu a Sa, vom avea o înviere asemănătoare cu a Sa”. Foarte adesea, vrăjmașul este instrumentul care ne sădește mult mai adânc în moartea lui Cristos. Atacurile lui, asalturile lui, acuzațiile lui, totul – da. Domnul nu este sursa răului, ci El o îngăduie.

Adeseori inimile noastre strigă: ”De ce a îngăduit Domnul așa ceva în viețile noastre?” Acel lucru a însemnat o perioadă întunecată, grea. De ce a îngăduit-o Domnul? El ar fi putut să o prevină. Prin ea, noi am fost sădiți în moartea Domnului Isus. Am fost aduși mai mult ca niciodată, la capătul puterilor noastre. Da, și de aceea, L-am cunoscut pe Domnul într-o măsură mult mai mare decât L-am fi cunoscut vreodată și am fost aduși în locul unde nu va fi atât de ușor pentru diavol să ne clatine data viitoare.

Aceasta este calea suverană a lui Dumnezeu de a lucra prin experiențe tot mai devastatoare. ”Sădiți împreună în mod constant într-o moarte asemănătoare cu a Sa”. Ați fost sădiți acolo inițial? Ați fost sădiți în Cristos Cel răstignit? Sau sunteți doar atașați de ceva? Sunteți sădiți? Iar când are loc o sădire mai adâncă, amintiți-vă că rădăcinile sunt dedesubt, iar rezultatul va fi cu siguranță: răbdarea, statornicia, capacitatea de a rămâne în picioare; dar, o, acolo va exista o rodnicie mult mai măreață.

Noi suntem în mâinile Domnului, și fiind în mâinile Lui, suntem în mâinile Olarului Care știe ce vrea... Mai întâi, vasul se află în olar, iar în cele din urmă, olarul se oglindește în vas. Iată ce vrem să spunem: cu mult înainte ca olarul să se apuce de treabă, în gândul lui, în inima lui, vasul este foarte bine conturat. Modelul nu este obiectiv, pentru olar vasul este deja termninat; după ce lucrează la el și îl termină, vasul poartă chipul celui ce l-a lucrat. Ce era în El a ajuns să se vadă în vas.
Spunem despre lucrarea oamenilor: ”Știu cine a făcut-o, este întocmai ca el”. ”Numai cutare putea face un lucru ca acesta”. Da, El Se vede în lucrarea Lui, El se vede în vasul pe care l-a făcut și același lucru Îl face și acum. Uneori acel lut trebuie presat, sfărâmat, redus la o bucată fără formă, zdrobit. Acea formă nu arată tot ce olarul vrea să arate, există defecte și fisuri, de aceea El sfărâmă lutul. Lut fără formă! Dar El îl va modela din nou pentru a obține ceva cu mult mai perfect decât înainte, în care se poate vedea chipul Lui.
Fie ca El să ne dea har pentru a răbda încercarea, oricare ar fi ea, orice metaforă am folosi - vântul, focul, cuptorul încins, apăsarea mâinii Lui, toate acestea vor să ne ducă în locul unde suntem de neclintit, unde iadul nu ne poate clătina, unde puterea Lui biruiește toată puterea vrăjmașului.

Publicat prima dată în revista ”Un martor și o mărturie”, ian-feb 1933, vol.11-1